Doamne, ce am făcut!
Am primit un mesaj care m-a speriat. Nu prin el însuşi, ci, prin faptul că vine după atâtea altele similare. Nu contează că eu sunt beştelitul. Dar, e dureros să constaţi că ne-am pierdut, atât simţul umorului (ceea ce e destul de grav!), dar, şi pe cel al comunităţii.
Am devenit, fiecare, atoateştiutori, legiuitori nelegiuţi ai relaţiilor interumane, intercomunitare, … Nu mai aparţinem unul altuia într-o echipă. Trebuie doar să ne impunem părerea. Nu contează utilitatea ori valoarea ei. Democratic este aşa cum vreau eu! Şi-mi spune acest lucru … oricine! Nu contează minimul respect faţă de valorile (reale!) ale democraţiei. Dacă nu accepţi cum spun eu, eşti rău, dictator, stresezi, eşti ceauşist, ticălos, de-a binelea! Nu contează că lucrurile se petrec după regula alandala, important e să fie cu m îmi place mie. Altfel, … cobor!
Mergem pe trotuar. Trotuarul lu’ tac-tu, evident! Tu ai dreptul să mergi pe unde ţi se scoală, iar, ceilalţi au dreptul să te ocolească. Nicidecum nu au dreptul să-ţi bată obrazul: de ce nu te uiţi pe unde mergi? de ce te freci de mine? de ce mă obligi să te ocolesc?
Mergem pe stradă. Strada lu’ tac-tu, evident! Tu ai dreptul să opreşti şi să parchezi oriunde. Democratic. Nu contează pe cine blochezi. Zilele trecute, un “discriminat” a fost la un pas de a-l bate pe un “nesimţit” care şi-a permis, cu neobrăzare, să-i atragă atenţia că prin parcarea maşinii aiurea, îl împiedică să iasă el din parcarea pe care a şi plătit-o, nu ca tine!
Salariaţii de la firme impun regulile patronilor. Nu contează că nu seamănă cu cele ale ţării. Dacă aşa vrea şefu’ … este argumentul în faţa căruia degeaba argumentezi cu legea! Ţi se recunoaşte valabilitatea argumentului bazat pe lege, dar, nu se schimbă nimic. Pentru că … aşa vrea sefu’!
Nu mai poţi glumi că sar „jicniţii”, imediat, de doi metri! Trebuie să întrebi, mai întâi: „Democratule, dacă spun cutare lucru, îţi permiţi să-ţi foloseşti neuronul şi să înţelegi că e glumă?”. Nu mai poţi vorbi despre o regulă, general valabilă peste tot în lume, că-ţi sare superdemocratul român în spinare: „Eu nu vreau aşa!”. Dreptul de veto al nesimţirii îl are fiecare democrat!
Nu mai vorbim despre „respectul” pe care îl arăţi celuilalt … neţinându-te de cuvânt, nerespectând orele stabilite de comun acord pentru o activitate ori o întâlnire. Şi ce dacă, din cauza t,a celălalt pierde vremea, numai pentru că te-a crezut pe cuvânt!?
Nu mai putem fi „noi”. Musai să fie clar: „doar EU”! – aici, EU nu înseamnă “European Union”, ci, „prostia mea ueber alles”!
Peste tot în lume, echipă înseamnă cel puţin doi, din care unul este responsabilul activităţii comune. Nu-i musai să fie “şăf”, dar, e obligatoriu ca unul să aibă responsabilitatea trebii pe care o face echipa. Cu doi responsabili, rezultatul este sigur cu anticipaţie: zero. Pentru că, a lucra împreună nu înseamnă a face fiecare ceva, ci, a face fiecare, cât mai bine, pătrăţelul pe care i l-a repartizat … responsabilul echipei. Şeful!, oricât ne-am feri de acest cuvânt. Ca la naştere: două moaşe în loc de una, lasă copilului buricul netăiat. Sunt principii vechi de când lumea. Tata mi le-a adus, în ‘70, în cărţile de ergonomie de la postuniversitara la care a fost. Pe-atunci, erau chestii aduse din America, dar, aplicate şi la noi.
Toate acestea de mai sus se aplică şi la bloguri, la bloggeri, la noi, cei care ne întâlnim îm Blogmeet-uri. Blogovalul CUA este în fierbere. Eu voiam să ne întâlnim, să ne cunoaştem, să schimbăm opinii şi experienţă, … Aşa cum am mai spus, personal, nu am agreat ideea unui blog comun, tocmai pentru că întrezăream problemele care … au apărut. Dar, democrat fiind, am acceptat ideea pentru că vox populi, … Personal, mie nu mi-a plăcut titlul propus pentru blogul comun, dar, iarăşi am acceptat voinţa majorităţii. Şi, fiind lucruri hotărâte de grup, le-am acceptat şi am considerat necesar să vin cu idei, cu propuneri, cu sugestii, ca să iasă treaba cât mai bine! La ultima reuniune, am insistat pe ideea că blogul comun ar trebui să aibă o ţinută mai sobră, să reprezinte o comunitate. Pentru problemele personale, idei, vederi, opinii, avem fiecare blogul personal. Pe blogul comun să aducem lucruri care interesează pe cât mai mulţi. Grav! Am impresia că opinia mea, deşi a fost acceptată, în cele din urmă de majoritatea din cei prezenţi, a fost taxată – ulterior – drept “obligaţie” şi, mai mult, o obligaţie impusă de mine! Mi-am permis (cum mi-am permis, oare?!) să fac sugestii colegilor. Grav! Cei mai ocoşi decât mine le-au taxat imediat drept “obligaţii” şi, mai mult, impuse de mine! Şi, cireaşa de pe tort: deşi am făcut sugestii (cine vrea, le ia în seamă, cine nu vrea, nu este obligat să le ia în seamă!), pe un ton glumeţ, taxarea drept “prea scorţos, prea serios“, tot pe nasul meu a fost aplicată!
Ce facem, fraţilor?! Cum luptăm: Eu vs. Noi sau invers?!
nu voi mai plăti cafele pe care să le ofere patronii de cafenele, nu voi mai pierde ore şi şir buchisind ZeList-ul – ca să întocmeesc Lista lui Zamfir (de fapt, lista cu blogurile din CUA!), gata cu deschiderea a zeci de bloguri – pentru postarea invitaţiilor … pe care nu le bagă nimeni în seamă, …
S-a amânat cu o săptămână (bănuiesc că … sine die! din păcate!), s-a schimbat de sâmbătă pe vineri (de parcă, eu aş fi hotărât reuniunea pentru ziua de sâmbătă! pun pariu că nimeni nu-şi mai aminteşte cum am explicat că în week-end, fiecare are altceva de făcut: de cosit, de prăjit mititei, de vizitat soacra, …). Din păcate, aşa cum se bucura unul dintre comentatorii “intelighentzi” ai blogului meu, Blogmeet-ul CUA a murit! Ca şi blogul comun al celor … duşi cu pluta! Cel puţin, în formele serioase ale lor, din mintea unui demodat.
Pe 
Colţul guralivilor