Blog de blogger – Zamfir

Odată cu toamna a sosit şi o veste despre o poveste cu un concurs. Cică se caută blogarul anului. Cel mai talentat. Care are superblogul cel mai ssuper dintre toate.

Nu aspir la aceste titluri. Dar … pentru că din orice competiţie, sgur, ieşi un pic mai tare, un pic mai bogat, un pic mai … dăştept, încerc şi eu concursul cu degetul.

Primul pas este că vă anunţ că fac primul pas!

Voi, ce mai staţi? Citiţi aici.

Vă rog să recitiţi postarea

Dragă Fotografiatule

apoi să admiraţi scena şi discuţiile din filmuleţul de mai jos:

Care dintre noi am greşit: eu sau cei care au fost la un pas de a face grevă de teama că văd şi fotografiez ceea ce se întâmplă pe stradă?!

Zilele trecute m-am nimerit, la Sala sporturilor “Ioan Stanatiev” din Câmpia Turzii, tocmai la momentul în care se desfăşurau repetiţiile Ansamblului de majorete “Angels”.

Sub îndrumarea instructoarei Crina Iepure, fetele dansau în faţa oglinzii. Mi-a plăcut felul în care se comparau cu imaginea virtuală şi îşi corectau singure mişcările, lăsându-mi libertatea să vorbesc în tihnă cu cea care le priveau cu încântare de … mamă.

Ansamblul s-a constituit în 2006, la iniţiativa Anei Sevan, iar, când îndatoririle de director nu i-au mai lăsat timpul necesar, a apărut Crina Iepure şi a preluat activitatea. În cei patru ani de activitate a ansamblului, peste treizeci de fete şi-au perfecţionat abilităţile de dansatoare, de sincronizare a mişcărilor cu muzica şi cu colegele. “În plus, se dezvoltă spiritul de echipă, se împrietenesc, desfăşoară o activitate pe care nu o percep ca muncă, ci, ca pe o distracţie” – îmi spune instructoarea fetelor.

Ansamblul este prezent, de regulă, împreună cu fanfara, la toate momentele festive din oraş. În curând, ne vor încânta la Zilele Municipiului. La sfârşitul lui septembrie vor merge la un concurs la Bistriţa.

Alte lămuriri le-am primit de la una dintre “veterane”, Iulia:

*

Ce legătură poate fi între cele două filmuleţe de mai sus? Cea care poate fi între o Iulia de altă-dată şi Iulia de astăzi. În 20 iulie 1975, a venit pe lume prima mea nepoţică, fiica surorii mele. Cu 35 de ani în urmă, cumnatul meu mi-a spart urechea, în jurul orei 18, cam la această oră, la care public acum postarea, strigându-mi, prin telefon, vestea naşterii Iuliei. Din nefericire, la numai 16 ani, a plecat dintre noi.

Mi-e dor de tine, Iulia mea dragă! Odihneşte-te în pace!

Vine week-end-ul!

Deşi, personal, nu prea ştiu ce e aia, pentru că zilele îmi sunt aproape identice, mă bucur şi eu. Contactele se răresc şi rămâne ceva mai mult timp de ieşiri cu Ulise. La iarbă verde, la flori de câmp, la ciripit de păsărele, …

Cum a mai remarcat cineva, raniţa mea cuprinde, pe lângă mânacre pentru ambii componenţi ai echipei, apă (pentru mine, Ulise descurcându-se singur!), hamac, fotoliu pliant, şi leptopiseţul. Biroul meu se mută la umbra unei tufe, a unui copac, dispunând de aer condiţionat, parfumat, cu muzică quadrofonică, interpretată de un trio de cinci păsărele pe şase voci (!), precum şi de … pază! Mai nou, şi de fructe proaspete, pentru că s-au copt corcoduşele! Şi murele au dat în pârg.

Ca antiplictis, antistres, folosesc urmărirea jogging-ului melcilor prin iarbă:

… sau navigarea printre bloguri! Ale mele sau ale prietenilor mei. Sau ale necunoscuţilor care scriu pe gustul meu. Dacă vreţi să faceţi la fel, indiferent dacă sunteţi sub vraja ventilatorului de-acasă ori sub cea a vânticelului ce v-a descoperit, chiar şi ascuns sub ramurile unui pom, vă pot oferi o listă de sugestii: Read more…

Aruncăm toate frustrările ce ne înghesuie prin colţurile existenţei cotidiene în cârca bietei crize financiare mondiale. Dar, noi trăim într-o permanentă înlănţuire de crize, cam, dintotdeauna! Criza morală e cea mai dureroasă.

Astăzi, vreau să trec peste lucrurile mai urâte şi să vă descreţesc fruntea cu o altă criză: trecerea de la internaţionalismul socialist la mondializarea capitalistă.

Spania a câştigat Campionatul mondial de fotbal din Africa de Sud. Pentru prima oară în istoria ei. Aşa cum, tot pentru prima oară, competiţia s-a desfăşurat pe continentul african.

Într-una din serile trecute, am stat la taclale cu Javi, un spaniol care îşi petrece concediul hălăduind prin Europa călare pe o bicicletă. Profesor la un colegiu (cam atât am înţeles din engleza lui cu pronunţat accent catalan) vrea să vadă locuri şi oameni din Uniunea Europeană. Am tăifăsuit vreo două ore, mi-a făcut o ţigară şi, doar când l-am întrebat de ce e răguşit, mi-a explicat: Spania a câştigat!

I-am pus la dispoziţie leptopiseţul, ca să-şi verifice e-mail-ul, şi ne-am despărţit cu o prietenească strângere de mâini. A plecat mai departe să cunoască alte locuri şi alţi oameni.

Kuwait – Paris, via Turda

O altă manifestare a internaţionalismului neproletar a fost întâlnirea cu un cârd de cabriolete, care mergea haotic prin oraş, nereuşind să desluşească intelighentele noastre indicatoare de (dez)orientare. După ce au luat-o pe Libertăţii şi s-au întors spre giratoriu, i-am aşteptat să se întoarcă de pe drumul spre Tg. Mureş, vreo douăzeci de minute. Dar … i-am prins şi am putut desluşi, din înscrisurile de pe maşini, că este vorba de un grup de tineri (am văzut două grupuri de câte trei maşini; nu ştiu câte au fost înainte ori după filmarea mea) care hălăduiesc pe drumurile dintre Kuwait şi Paris. Trecând prin Turda noastră europeană, cu centrul în remodelare de vreo două luni. Trecute, două, alte două prezente şi alte două viitoare. Ca-n povestea cu copilul care se naşte după trei din cele nouă luni ale gestaţiei! Oficiale.

Cu toată graba lor, tinerii din emirat au avut bucuria să-mi trimită o fluturare de mână, ca semn de prietenie. Bănuiesc.

Bicicletă, cabriolet, măgar

Nu încercaţi să stabiliţi vreo legătură între aceşti termeni. Este doar o coincidenţă. Javi foloseşte bicicleta. Kuwaitienii, cabrioletul. Iar, poienarul, măgarii.

De multe ori, jignim animalele comparându-le cu oamenii. Nepretenţioşi, răbdători, cei doi măgari trag căruţa cu bidoanele de lapte, goale ori pline, după voia conducătorului … hipo (o fi valabil termenul, prin definiţie, cabalin … la măgari?).

Ş-am urcat pe-o şa – de bicicletă, de cabriolet (aş fi vrut eu!) sau de măgar – şi v-am spus povestea trecerii de la internaţionalismul socialist la mondializarea capitalistă.

Poate vă mai amintiţi de circul făcut de marele şi singurul jurnalist profesionist din zonă, la cererea celei de a nu-ştiu-câta nefastă, pentru că … l-am fotografiat în parcul oraşului vecin!

Ei, bine, supraponderalul lui spirit deontologic a intrat în penumbră după ultima (în ordine cronologică) despărţire.

Am să-l informez, cu adânc respect şi scuzele de rigoare, că, acum, a intrat de-a dreptul în umbră, pentru că s-a ivit la orizont un adevărat … Robinhud al năpăstuiţilor tuciurii, al celor prinşi cu mâţele-n saci, al celor pe care i-am deranjat cu impardonabila mea lipsă de respect faţă de mârlănia care se generalizează pe la noi!

M-am pomenit cu o turmă de comentarii la filmuleţele postate pe youtube. Nu la toate. Doar la cele prin care am lezat voluntarul nesimţit de la Centrul Raţiu pentru Democraţie, am atins onoarea bronzaţilor care circulă cu autobuzele RATL fără bilet, am deranjat prestigiul boactărului de la Solaris, … Iată câteva capturi de ecran (din cele vreo treizeci postate de extrasuperjustiţiarul prospăt trezit, nu ştiu dacă dintr-o beţie simplă ori doar dintr-o diaree cerebrală!).

După cum observaţi, pe Gelu Robinhud din Căpşunia Broscarilor, pe care îl surprinde spiritul dreptăţii printre căpşuni (n-ar fi rău! sper că nu-l prinde Guardia pe la vreun bancomat clonând carduri!) l-ar chema, de fapt, Marius. Deocamdată, se pare că mai cară moloz (n-ar fi rău! sper că nu-l prind Carabinierii dând “găuri”, altele decât cele cu bormaşina prin ziduri netencuite încă!) printre macaroane. Are timp de internet. Şi este şi bine documentat. A auzit până şi de

Decizia nr. 80 din 13 august 2002, privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine

Din care repetă obsesiv  un articol (cum altfel?! doar atâta a apucat să citească!). Cel care i se pare lui că sună frumos din coadă. Din păcate, nu i-a mai ajuns timpul ori inteligenţa ca să o şi citească toată.

Dacă ar fi citit-o, ar fi aflat că:

1. Decizia se referă la audiovizual. Eu sunt doar un Cetăţean, un Blogger!

2. Nicăieri în decizie, nu este menţionată obligativitatea respectării “dreptului la demnitate” a celui care calcă legile, regulile. Acela, tocmai, se dovedeşte a fi lipsit de demnitate, prin comportamentul propriu.

3. Nu poţi vorbi despre intimitate în public. Ori, eu nu am fotografiat sau filmat pe proprietatea nimănui. Am fotografiat doar spaţiul public. Cu cerşetorul (care calcă legea!), cu cel care a parcat aiurea (în dispreţul regulilor), cu gunoaiele aruncate peste tot (de oamenii civilizaţi, ce p… mea!), pe cei care au fost coborâţi din autobuz (pentru că nu aveau bilet!), … Şefa de la Billa a fost atenţionată pentru abuzul movuliilor (ca urmare, acum, am fotografiat ÎN magazin şi … nu a mai murit nimeni!). Nici măcar pentru că am filmat jandarmul bosumflat, nu am primit nici cel mai mic avertisment.

4. Dreptul la propria imagine nu trebuie să impiedice aflarea adevărului în probleme de interes public justificat – se stipulează (Marius dragă, cuvântul acesta nu înseamnă … ce crezi tu! citeşte-l întreg, nu-i pătrunde doar miezul!) în menţionata decizie. Ori, este de interes public faptul că unul plăteşte bilet, iar, altul călătoreşte fără să plătească biletul.

5. Sunt considerate a fi de interes public justificat orice probleme, fapte sau evenimente locale sau naţionale, cu semnificaţie pentru viaţa comunităţii, care nu contravin bunelor moravuri şi nu încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului – eu filmam o manifestare publică, pentru copii, cu semnificaţie pentru viaţa comunitîţii locale, atunci când, la Solaris, s-au umflat tărâţele în derbedeul în uniformă de om de ordine.

Până şi poliţiştii sunt luaţi la refec: habar nu au de protejarea dreptului paznicului la … încălcarea legilor în România!

Vestea tristă pentru Marius Robinhud e că CNA a mai dat o decizie:

Decizia nr. 248 din 01.07.2004, privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine

Şi asta se potriveşte cu ce fac eu tot aşa: ca nuca-n perete!

Nici nu am să observ cinstea, corectitudinea, respectul faţă de lege, … cu care mă ameninţă în repetate rânduri, cu constantă impertinenţă, ca un adevărat profesionist!

Dumnezeu să-l ierte! Să se ferească de Guardia sau de Carabinieri, că ăia nu ştiu de glumă şi s-ar putea să nu poată veni repede acasă. Nepoprit pe la vreo răcărelniţă de prin străinătăţuri!

A propos de intimitate în spaţiul public: zilele acestea, câţiva bieţi discriminaţi, au înţeles că măsuţele din noile autobuze îi aşteaptă pe ei. Au scos sticla de jinars, au pus-o pe măsuţă, şi-au aprins ţigările şi … Un malac prost-crescut, ca mine!, nu le-a înţeles democraţia şi nu i-a filmat să-i facă de râs pe internet, ci, … i-a coborât cu şuturi în cur din autobuz, ca să poată bea şi fuma liniştiţi, ca să nu-i deranjeze cumva fraierii din autobuz! Scuzaţi cuvântul “şuturi”. Se pare că doar de legea acestor şuturi reuşesc să înţelegă!

De curând (şi nu prea!) v-am vorbit despre Dreptul la fofilare pe lângă lege. De curând (şi nu prea!) v-am vorbit despre Proiecţia consumatorului

Exemplificam cu faptul că la Ada sau la Ovirex nu poţi plăti cu cardul mai puţin de 10 RON - măcar ţi se mulţumeşte pentru înţelegere! Care înţelegere? Pentru că, o sută de metri mai în jos, într-un alt magazin, am plătit fără nici o problemă suma de 9 lei şi mi s-a spus că se încasează chiar şi 3 lei, pentru că nu li s-a comunicat nici o limită minimă! Să mai adaug că la întoarcere, “am ameninţat” caseriţa că o rog să-şi anunţe şefu’ că mă supăr dacă mai văd acel afiş abuziv şi … a fost dispusă să-mi încaseze şi numai 9 lei?! Deci, dădea dovadă de … “înţelegere”! Doar că … eu cumpărasem deja de la magazinul unde sunt tratat cu respect, ca Client!

Mai afirmam că depinde numai de noi dacă vom uza în continuare de dreptul la fofilare sau ne vom cere şi drepturile reale, democratice, pe care le avem. Fără să ştim! Dar, trebuie să nu ne mai jenăm, noi, să impunem să ne fie respectate!

Trebuie să se înţeleagă că dacă eu, Clientul, nu intru în magazin, dacă nu le cumpăr marfa, dacă nu apelez la serviciile oferite de ei, rămân fără obectul muncii!

Dar, în “lupta” cu furnizorii de servicii sau comercianţii, cine ne ţine partea? Cine ne ajută?

Cine ne protejează în calitatea de consumatori?

Am reclamat limitarea abuzivă la plata cu cardul prin impunerea unei sume minime. Am detaliat în postarea Limited/ unlimited. Aşa cum spuneam atunci, am reclamat la APC. Am depus sesizarea cu nr. 90/6 mai a.c. După mai bine de 30 de zile, … am primit un fax de la Preşedintele APC, cu un răspuns de la Corpul de control al Primarului, contrasemnat de “Consilier protecţia consumatorului“. Cică, comercianţii reclamaţi de mine “au fost avertizaţi în vederea respectării drepturilor consumatorului“! Asta, după ce mi se transmisese – neoficial – că “afişul a fost luat, dar, suma limită a rămas“.

Astăzi, am verificat situaţia reală de pe teren. La magazinul Ada, din centru, am fost refuzat la plata cu cardul a unei sume mai mici de 10 lei şi mi s-a explicat că “nu mă interesează ce v-a spus nu-ştiu-cine pentru că patronul are dreptul să facă ce reguli vrea“!

Subsemnatul Cetăţean, recunosc, pe propria răspundere, că sunt supărat pe Primar, pe corpul de control al lui, pe consilierul de protecţia consumatorului şi pe preşedintele APC: M-AU MINŢIT, in corpore! Sub semnătură! Un fel de asociere pentru acoperirea unei fapte ilegale!

Deci, avea dreptate premierul Băsescu: minus 25% la salar pentru seriozitatea în muncă a Primarului, Corpului de control, Consilierului PC şi Preşedintelui APC!

Dacă aş minţi şi eu în postările mele, nu aş mai fi finaţat de … PSD! Prietenii Sincer Devotaţi nu agreează minciunile! Nici eu!

Recentul incident provocat de to’ar’şu’ controlor de la STP, deranjat pentru că l-am fotografiat în staţia de autobuz, în timpul serviciului, mi-a ridicat mingea la fileu pentru prezenta postare.

Nu ai voie să mă fotografiezi!

Mi se repetă frecvent această propoziţie. Respectivii argumentează cu … drepturile democratice, adică, exact cele pe care le încalcă prin răţoiala, mai mult sau mai puţin elegantă!

Democraţia este sistemul care permite oricui să facă ce vrea, fără a încălca legile.

Nici o lege nu-mi interzice să fotografiez pe spaţiul public. Este dreptul meu. A mă opri din această acţiune înseamnă a-mi călca acest drept. Nici o lege nu-ţi permite să-mi cenzurezi exercitarea drepturilor mele. Tot după lege, dacă te simţi lezat în dreptul tău, nu ai dreptul să te răţoieşti la mine, ci, ai dreptul să te adresezi organelor în drept să cerceteze şi să ia măsuri. Nu ai dreptul să te substitui acestor organe ale statului de drept, nici prin înjurături, nici prin îmbrânceli. Mai mult, eu, la rândul meu, am dreptul să cer organelor statului să ia măsuri împotriva ta pentru obstrucţia pe care o aplici drepturilor mele.

Bla-bla-urile tale, cheful tău, plăcere ta, nu sunt legi ale statului de drept. Iar, impunerea lor persoanei mele nu are nici o legătură cu democraţia.

Cine se opune dreptului meu

Să vedem, cine se opune dreptului meu de a fotografia în spaţiul public? Culmea, în primul rând, marele jurnalist profesionist, deontologic până-n măduva oaselor, corect şi, mai ales, obiectiv – garantat!

Apoi, oricine! De parcă, toţi ar avea ceva de ascuns. Lelea din piaţă, pentru că „aşa spune legea”. Dar, habar n-are despre care lege vorbeşte! Omul de ordine de la Nera Mureşan. Sau de la Billa. Ori de oriunde. Pentru că … aşa a zis şefu’. Deci, ce vii cu legi, Constituţie, drepturi sau alte prostii? Dacă nu vrea patronu’, e lege!

Dreptul la intimitate

O altă gogoriţă cu care se argumentează cenzura care mi se aplică e „dreptul la intimitate”! Care nu-ţi este lezat când pardoseşti trotuarul cu coji de seminţe, nici când parchezi aiurea, nici când stai ca balega în mijlocul trotuarului şi te mai şi umfli dacă cineva te freacă cu sacoşa, în loc să … coboare pe carosabil! Nici când mă agasezi cu cerşitul agresiv, urmat de torent de imprecaţii dacă nu cedez şantajului tău, … Nici chiar când eşti beat pleaznă şi te pişi pe pereţii unei case, în văzul trecătorilor!

Dreptul la intimitate ţi l-ai lăsat acasă când ai ieşit în public! Nu am dreptul să mă cocoţ pe gardul tău şi să te pozez, în intimitatea proprietăţii tale. Dar, am obligaţia, nu numai dreptul, ca Cetăţean responsabil, să te fotografiez când calci cele mai elementare reguli de comportament în societate, în public. Când chiar tu confunzi zona publică cu intimitatea ta, nu mai am cum să-ţi lezez … dreptul la intimitate!

Aşa cum nu mai poţi vorbi despre dreptul la intimitate atunci când eşti în serviciu. Şi încă unul public! Cu sau fără uniformă, nu mai eşti o persoană, ci, reprezinţi instituţia care te plăteşte. Faptul că tu nu îţi onorezi statutul, mă obligă, nu numai îmi dă dreptul, ca Cetăţean responsabil, să te fotografiez! Poliţist cu degetu-n nas, vânzător cu cafeaua în mână în uşa magazinului, om de ordine cu sticla în mână, …

Unul dintre principiile care stau la baza dreptului spune că „ceea ce nu este interzis prin lege, este permis”!

În nici o lege nu se specifică faptul că ar fi interzis să fotografiezi în spaţiul public. Dar, chiar în mai multe legi se specifică faptul că tu nu ai dreptul să te răţoieşti la mine, să mă tragi de mânecă, să mă ameninţi, să-mi iei sau distrugi aparatul de fotografiat!

Nu greşesc atunci când fac fotografii pe spaţiul public, ci, doar atunci când nu am deschis zeci de procese derbedeilor care m-au agresat, de la jurnalistul profesionist încoace!

Vrem sau nu, în spaţiul public toţi suntem GUEST STAR!

Ieri, am primit un telefon. De la un număr care nu era în agenda telefonului meu. S-a prezentat şi mi-a spus că “trebuie” să merg la Câmpia Turzii, pe strada X,  la numărul Y, să-l caut pe domnul Cutare şi să-i spun cum mă cheamă. Am procedat conform instrucţiunilor primite şi … pentru că am ştiut cum mă cheamă, am primit un pacheţel. Adus de cineva care, tocmai, sosise din Spania.

Colet prin curier

În pacheţel, am găsit un borcan cu două sute de grame de nes, desfăcut! (adică, desigilat! mi-am zis că nu-i pagubă: şi-o fi făcut solul o cafea, obosit! să-i fie de bine!) şi o pungă pe care era lipită o etichetă: “Pentru Ulise“!

Plus un bileţel, pe care, un cunoscut, cel care a trimis, printr-un vecin de-al lui, pacheţelul, îmi scrie: “Zamfire, îmi plac blogurile tale şi când voi veni acasă, cam prin august, te voi ruga să mă înveţi şi pe mine“.

Acasă, am avut parte de alte surprize: punga conţinea hrană pentru câini, iar, borcanul nes şi … o bancnotă de cincizeci de euro (de-aceea fusese desigilat!).

Deci, în august nu voi mai merge să vizitez Thailanda, pentru că am de lucru la Câmpia Turzii!

Metode conspirative

Nu este prima oară când păţesc aşa ceva. Altă-dată, a trebuit să comunic unei braşovence adresa mea poştală şi … am tras două cartuşe de ţigări. Din eroare! Pentru că expeditorul îi ceruse să-mi cumpere din “duty free” două pacheţele de tutun de pipă! Doamna era disperată: o pot ierta pentru greşeală?! Am iertat-o, pentru că nu e prima femeie care îmi greşeşte!

Sau a trebuit să merg la Cluj Napoca, să accept o cafea cu taclale, pentru “doar” o sută de euro! În altruismul şi mărinimia mea … am trecut cu bucurie Feleacu’. Chiar de mai multe ori, de-atunci, pentru că mi-a plăcut cafeaua tăclăluită!

Concluzie: cresc rândurile PSD Zamfir, pentru că, datorită modului în care  îmi gestionez blogurile, aduc bucurii cititorilor. Unora dintre ei, evident. Oameni care ţin să-mi demonstreze, în cele mai diferite forme, că îmi sunt Prieteni Sinceri Devotaţi! Nu este vorba nici de plată, nici de mită sau “foloase necuvenite”, ci, de simple cadouri, nesolicitate. Decât prin calitatea postărilor de pe bloguri!

Semnul de apreciere pe care l-am primit ieri are o valoare imensă prin faptul că a sosit la numai câteva ore după ce un prostfesionist, beneficiind de munca mea ca să-şi poată realiza articolele pentru care primeşte salarii de la două organe, a decis: eu scriu la ziar, tu scrii … nicăieri! Nepoliticos cum sunt, l-am rugat să nu vorbească prostii în public. Nici nu l-am băgat în mă-sa (nici măcar cu scuzele de rigoare!), nici nu i-am spus că e fiu de fost preşedinte de sindicat de pe vremea lui Ceauşeşcu!

Update: ca să-i tai macaroana impertinentului, m-am făcut coleg cu el (deşi, noi am mai lucrat la acelaşi ziar, împreună, dar … nu-i fudul dacă nu-i destul!): am publucat o ştire pe prima pagină a ziarului “lui”!

Să mai spuneţi că nu am succes “financiar” cu blogurile! Deci, mă pot considera şi eu “jurnalist profesionist“, chiar dacă nu mulg de la nici un buget, local, judeţean sau naţional, pentru publicitate, reală sau mascată.

În 15 martie, când fals-ungurii se băteau cu fals-românii la Târgu Mureş, aşa cum fals-minerii au venit ulterior la Bucureşti, eu mergeam spre Turtucaia.

În Vama Giurgiu, am făcut cu degetul de autostopist spre un şofer englez, care, tocmai, urca în cabină, după controlul vamal. A răspuns că “nu ia români pentru că fură!” Ghinionul lui a fost că, la Ruse, autoturismul cu care trecusem Podul falsei Prietenii (cine putea trece peste Dunare ca să-şi vadă prietenii?!) a oprit foarte aproape de camionul englezului. Pentru că avea geamul deschis, l-am întrebat: “Primul englez cu care am vorbit vreodată mi-a spus că este, de meserie, hoţ, dar, eu nu am ajuns la concluzia că poporul englez ar fi format din hoţi!” Mi-a fost jenă de jena lui. Şi-a cerut mii de scuze, dar, m-a întrebat: “Fac Londra – Istanbul de două ori pe lună de vreo cinci ani. Ce s-a întâmplat cu voi? Până în decembrie, eraţi liniştiţi, cuminţi, politicoşi, prietenoşi, … Acum, daţi cu pietre, furaţi, urlaţi, … Ce s-a întâmplat cu voi?”. I-am explicat: “Dacă iei un arc metalic şi-l supui unei presiuni mari, apoi, îl eliberezi brusc, destinderea bruscă fisurează metalul. Aşa suntem şi noi. După tiranie, ni s-a aruncat în braţe libertatea şi … ne-am fisurat! Nu ştim ce să facem cu ea! Tu, crescut în democraţie, înainte de a cere un drept, te întrebi: oare, obligaţiile mi le-am îndeplinit? Noi ne bucurăm de drepturi. Obligaţiile nu ne interesează!”.

Aceeaşi libertate prost înţeleasă, de multe ori intenţionat, a dus la anarhia de astăzi. Indiferent dacă este vorba despre corupţie sau furt, despre ilegalităţi sau imoralitate.

Libertatea, ne-am transformat-o în libertinaj!

Una dintre principalele obligaţii democratice, pe care se bazează libertatea ta, este să nu atingi, în nici un fel, libertatea celuilalt. Când tu zbieri şi celălalt va zbiera. Degeaba mai vrei linişte. Când tu furi şi altul va fura de la tine şi … foarte probabil, nu vei fi încântat. Când tu corupi sau accepţi să fii corupt, nu mai dreptul la a vorbi despre moralitate. Când tu atingi onoarea celuilalt, nu te mira că vei fi împroşcat cu noroi. Când tu, cu pretenţii de domnişoară, nu te jenezi să înjuri birjereşte în gura mare în public, nu mai ai dreptul să te plângi de vulgaritatea altuia. Când tu, cu pretenţii de domnişoară, nu te jenezi să jigneşti un bărbat, aproape că îţi meriţi violul ce urmează! Verbal sau faptic.

Cineva descria democraţia ca un sistem de cutii. Fiecare, stăm într-o cutie, care reprezintă drepturile noastre. Ai dreptul să tai orice deget care intră prin pereţii cutiei. Aşa cum rămâi fără deget dacă în scoţi în afara cutiei cu drepturile tale. La noi este “puţin” altfel. Observaţi cum se circulă pe trotuare: câţiva merg nepăsători şi, dacă nu te fereşti, te freacă, te îmbrâncesc, pentru “ei sunt liberi să meargă pe unde vor“! Iar, ceilalţi fac slalom printre ei. “Ceilalţi” fiind cei care mai au un dram de bun simţ!

În plus, ceea ce are şanse să provoace hohote de râs în privat, nu are aceeaşi valoare şi nu obţine acelaşi rezultat în public. Sunt unele teme, acceptate între prieteni,  care devin tabu-uri în public. De fapt, sunt doar exprimare a pudorii sau respectului faţă de celălalt. Read more…

Subsemnatul Cetăţean, recunosc, pe propria răspundere, că nu am mâncat nici o literă în scrierea titlului aceste postări!

De curând (şi nu prea!) v-am vorbit despre Dreptul la fofilare pe lângă lege.

Exemplificam cu faptul că la Ada sau la Ovirex nu poţi plăti cu cardul mai puţin de 10 RON - măcar ţi se mulţumeşte pentru înţelegere! Care înţelegere? Pentru că, o sută de metri mai în jos, într-un alt magazin, am plătit fără nici o problemă suma de 9 lei şi mi s-a spus că se încasează chiar şi 3 lei, pentru că nu li s-a comunicat nici o limită minimă! Să mai adaug că la întoarcere, “am ameninţat” caseriţa că o rog să-şi anunţe şefu’ că mă supăr dacă mai văd acel afiş abuziv şi … a fost dispusă să-mi încaseze şi numai 9 lei?! Deci, dădea dovadă de … “înţelegere”! Doar că … eu cumpărasem deja de la magazinul unde sunt tratat cu respect, ca Client!

Mai afirmam că depinde numai de noi dacă vom uza în continuare de dreptul la fofilare sau ne vom cere şi drepturile reale, democratice, pe care le avem. Fără să ştim! Dar, trebuie să nu ne mai jenăm, noi, să impunem să ne fie respectate!

Trebuie să se înţeleagă că dacă eu, Clientul, nu intru în magazin, dacă nu le cumpăr marfa, dacă nu apelez la serviciile oferite de ei, rămân fără obectul muncii!

Dar, în “lupta” cu furnizorii de servicii sau comercianţii, cine ne ţine partea? Cine ne ajută?

Cine ne protejează în calitatea de consumatori?

Aproape nimeni! Serviciul de protecţie a consumatorului a fost, ca atâtea altele, organizat, reorganizat, modificat, îmbunătăţit, … până a dispărut aproape complet!

“Agenţie”, “Asociaţie”, “Oficiu”, … Anul trecut se voia transformarea numelui aşa-ziselor “Asociaţii pentru protecţia consumatorului” în “asociaţii ale consumatorilor”. Fusese o tentativă de a se adapta denumirea la realitatea … reală! Pentru că … de protecţie, nu prea mai era şi este vorba.

Pe statele de plată ale bugetarilor, mai există, ca OPC-uri. Primăriile “susţin” APC-urile ca să se mimeze bunele intenţii. Banii de la bugetul naţional ori de la cel local se scurg ca sinecure. Inspectori comerciali, servicii comerciale, birouri comerciale, … Iar, pe teren, se aplică principiul medieval: “Scapă cine poate“! Read more…

“Au trecut 6 ani de când, în fiecare luni dimineaţa, Ziarul 21 vă întâmpină la chioşcuri. 6 ani de când ne cunoaşteţi. 6 ani de când vă aducem informaţii. 6 ani de când Turda, Câmpia Turzii şi zonele învecinate ne primesc cu plăcere, pentru că am dat dovadă de seriozitate şi profesionalism. 6 ani pentru care trebuie să le mulţumim tuturor colegilor care ne-au fost alături şi care au făcut o treabă de nota 21. 6 ani pentru care le mulţumim şi colaboratorilor, fără de care ziarul cu greu ar fi existat. 6 ani de mulţumiri adresate dumneavoastră, cititorilor, pentru fidelitate şi interes. 6 ani de bucurii, tristeţi, zâmbete şi lacrimi. 6 ani pentru care trebuie să spunem: La mulţi ani, Ziarul 21!” – a declarat Lia Durlan, cea care conduce publicaţia de la început.

Am colaborat şi eu cu acest colectiv, aproape doi ani. De-aceea, am trimis Liei, pe care o stimez – chiar mai mult decât bănuieşte, un mesaj:

Îmi pare rău că am scăpat din vedere aniversarea voastră. Dar, nu cred că e prea târziu să vă doresc tot binele din lume!
Ziarul 21 înseamnă şi pentru mine o parte din viaţa mea. Mulţumesc pentru tot ce a însemnat acea perioadă. Şi din cele rele am rămas cu învăţăminte, aşa că şi pentru acelea mulţumesc!

Acum, că a împlinit şase ani, publicaţia absolvă grupa mare şi devin o publicaţie de … clasa întâi. Nu-i aşa Doamna Învăţătoare?

Nu greşesc, pentru că,  Lia a fost, întotdeauna, ca o cloşcă pentru puii ei din redacţie, ca o adevărată Învăţătoare. Ca urmare, ne întâlnim şi ne salutăm cu respect, ne ajutăm reciproc prin schimb de informaţii ori de imagini, ca şi cu majoritatea colegilor din mass-media. Sigur că elevii au predispoziţie să-şi înjure profesorii “răi” (de fapt, exigenţi, riguroşi, …), dar, ulterior, când înţeleg că a fost spre binele lor, le sunt recunoscători pentru ce i-au învăţat. Doar derbedeii îşi înjură dascălii şi după ce învaţă să meargă pe picioarele lor!

Undeva, cândva, prin ianuarie 2010, la noi în urbe se întâmpla un concert de muzică folk. Lume bună, invitaţi, Doru Stănculescu, Mircea Baniciu, Adrian Sărmăşan… Ce mai, folk de folk… Parte din materialul filmat la manifestare în ianuarie, l-am postat şi pe youtube.com.

Interesant e că în urmă cu câteva zile, cutia poştală virtuală a apartamentului virtual cu două camere G+P+F ce ni l-am „tras” în lumea virtuală, semnala un mesaj. Deschidem cutiuţa şi… „su’priză”! O să redăm mesajul primit, însă nu dăm numele expeditorului pentru a-i proteja, cât de cât, identitatea (unii zic că pentru a nu-l face de râs) dar în rest nu am intervenit in text, nici măcar la nivel de diacritice. Iată mesajul:

„Buna, ma numesc [...] si ma ocup de video-urile lui Adrian Sarmasan pe Youtube. As vrea sa va rog sa stergeti videorile pe care le-ati pus cu Adrian.

Nu ati cerut acordul verbal sau scris al cantaretului pentru a pune aceste piese.Copyright-ul da proprietarului dreptul exclusiv asupra prorietatii intelectuale de a reproduce, distribui, executa sau afisa munca sa ca rezultat al unui efort creativ independent.

P.S. Va multumesc, anticipat, si va asigur ca piesele cele mai reusite din acest turneu vor fi puse pe Youtube in timpul cel mai scurt. Daca aveti alte nelamuri sau dubi de cele scrise mai sus, va rog sa-l contactati pe Adrian Sarmasan.

Cu respect, [...].”

Încă înainte a ajunge la partea „cu respect”, deja parcă vedeam tastatura scriind singură răspunsul. Pentru a nu o scăpa total de sub control, am zis că să o şi ajutăm un pic să scrie mai repede. Şi iată ce-a ieşit la repezeală (tot fără să intervenim în text, cu excepţia scoaterii „semnăturii”):

„Deci:

1. nu gasesc absolut niciun impediment in a sterge cele doua postari in care apare Adrian Sarmasan.

2. daca dvs. va ocupati de video-urile lui adrian Sarmasan pe youtube sa inteleg ca le pot posta pe alte site-uri? (glumeam doar…)

2′. sa inteleg ca ati trimis acest tip de mesaj tuturor care au postat pe youtube fisiere video in care apare Adrian Sarmasan?

3. nu stiu sa fie vorba de un turneu sau altceva, ci a fost un spectacol la reusita caruia au colaborat autoritatile locale (DECI FACUT DIN BANI PUBLICI!)

4. eu am fost prezent la acel spectacol in calitate de jurnalist la un eveniment in care erau implicati bani publici, un spectacol la care Adrian Sarmasan a consimtit sa fie filmat (nu a interzis acest fapt in mod expres nici Adrian Sarmasan nici organizatorii, pentru ca daca ar fi fost interzis, nu s-ar fi filmat si nu s-ar fi fotografiat)

4′. cum ramane cu televiziunile care au filmat spectacolul? le-a interzis si lor difuzarea sau nu?

5. nu am cerut acordul verbal nici scris al lui Adrian Sarmasan la fel cum nu i-am cerut acordul daca sa imi scriu sau nu articolul, cel putin din doua motive: nu lucrez pentru Adrian Sarmasan si daca Adrian Sarmasan nu voia sa fie mediatizat, ar fi interzis accesul presei; si aici ma vad nevoit sa repet: imaginile au fost filmate in calitate de jurnalist (cu obligatia de a mediatiza evenimentul din care a facut parte si Adrian Sarmasan) si nu in calitate de persoana fizica.

6. daca uploadam imaginile in care apare Adrian Sarmasan in contul de pe youtube al publicatiei pentru care lucrez statea altfel situatia?

7. va inteleg pozitia, dar ceea ce nu inteleg este daca este din propria dvs. initiativa sa este o solicitare a lui Adrian Sarmasan.

8. in cazul in care gasiti oportun sa imi raspundeti la unele dintre intrebarile de mai sus, as citi cu placere aceste raspunsuri (pana atunci scot fisierele din zona publica a site-ului)…”

Chiar dacă mirosea uşor a furtună în pahar cu apă, măcar să ştim a cui e apa şi al cui e paharul. Până una alta, însă, următorul mesaj primit suna aşa:
„Nu te rog asta pentru ca as vrea sa fiu mai cu mot. Ma ocup de videourile lui Adrian doar pentru ca-l admir. Deci nu-ti cer acest lucru pentru ca as avea de castigat bani sau altceva, pentru ca ai scoate tu videourile.
Nu am cerut persoanelor sa stearga videourile cu Adrian, insa in acest video Adi considera ca nu a cantat bine si m-a rugat sa iau legatura cu tine, daca poti da jos acele videouri.
P.S. Adi vrea sa vorbeasca cu tine, daca poti sa-mi dai numarul sau sa-l suni, a spus ca nu mai are numarul tau”…
Hopa… Oricum intenţionam convorbirea telefonică sugerată, dar acest mesaj părea să ducă situaţia înspre o zonă uşor previzibilă. Cu toate acestea, am răspuns: „mersi de informatie!
oricum aveam intentia sa iau legatura cu Adrian Sarmasan astazi.”
Acuma chiar discuţia telefonică nu o avem, nici transcriptul, dar ideea desprinsă din discuţie următoarea: „Hai, Marian, chiar voiam să vorbim. Vai, da’ prea tare l-ai luat pe copilul ăla, că e un puşti. Eu de fapt voiam să fac cumva să iau legătura cu tine sau să îţi transmit rugămintea de a scoate video-urile alea că nu îmi place cum au ieşit şi eram şi eu obosit. E o rugăminte de-a mea”. „Ok, nicio problemă, doar că nu înţelesesem foarte concret despre ce era vorba exact şi chiar voiam să luăm legătura”.
Deci cam cum intuisem: o furtună într-un pahar cu apă. Ce n-am înţeles, totuşi: de ce-i vine aşa greu lumii să explice în cuvinte simple şi puţine ce vrea de fapt?

Îmi amintesc de acel concert. Ceilalţi, nume recunoscute pe plan naţional, au cântat degajat, de parcă le făcea plăcere să încânte publicul. Vedetele de Turda şi-au executat, la propriu şi la figurat, piese de pe listă şi … atât.

Deci, nu mă mir că nu le place cum au ieşit în filmări. Nici publicului nu i-a prea plăcut cum au ieşit pe scenă.

Cum, trebuia să fie de vină cineva, l-au ales pe cel care a filmat “fără aprobare”! Într-un spectacol public, pe scena teatrului, … Ceilalţi artişti se aranjau – când sesizau că sunt fotografiaţi – ca să ofere imagini deosebite.

Demersul adjunctului artistului mi-a amintit de  cel al unei precupeţe. În piaţă, s-a răţoit la mine: Nu ai voie să mă filmezi fără acordul meu! Am fost curios şi am întrebat-o de unde ştie despre o atare interzicere. Aşa e legea! – s-a răţoit iar leliţa. Iar am fost curios şi am întrebat-o despre care lege este vorba. S-a înmuiat ca ceara de la lumânarea uitată pe prispă în bătaia Soarelui şi a recunoscut: Nu ştiu!

Dar, nu e de mirare. Oameni puşi să vegheze la respectarea ordinii sunt primii care habar n-au de lege şi, atunci, îşi construiesc singuri norme, pe care le impun cu nesimţire. Aşa cum au făcut derbedeii îmbrăcaţi în uniforme de “security” de la Solaris ori Billa.

De ce să ne mirăm de derapajele comportamentale ale unora pentru care “ţeava” este argumentul suprem?!

Amintiţi-vă de adevărata “campanie de presă” dusă de javra lătrătoare la democraţie, pe motiv că i-am deranjat intimitatea când l-am fotografiat … în parc, la un eveniment public sau pentru că am fotografiat nişte tineri care lipeau manifeste (parcă, aşa se numesc hârtiile pe care le lipeşti pe furiş prin oraş?!) pe stâlpi, fără să observ dacă pe poponeţul uneia dintre fete ar scrie că este fată de impertinent cu ifose de democraţie! De unde să ştiu eu care îi sunt fructele nenumăratelor căsătorii sau concubinaje …

Pozele cu care agrementez textul, le-am făcut fără să cer aprobare, nici de la Marcel Pavel, nici tinerelor spectatoare, nici de la Ana Sevan, nici chiar de la Primarul Câmpiei Turzii (care – încă – îmi mai răspunde la salut! poate, pentru că suntem colegi întru blogoreală?!).

Vorba aia: Democraţie, te halesc! Haleşti p… că nu mă cunoşti!

În decembrie ‘89 a avut loc o … Revoluţie?! Tov. Iliescu l-a dat jos pe tov. Ceauşescu. A doua zi, s-a dat peste cap şi s-a transformat în Domnu’ Iliescu. Au murit oameni, fără să ştie, aşa cum nici noi nu ştim încă, de ce au murit. Tov. Brucan, s-a dat peste cap şi el şi s-a transformat în Domnul Brucan, ne-a prezis un termen de vreo două decenii până la democraţie. Astăzi, situaţia din ţară sugerează că ne-ar trebui chiar trei … începând de mâine!

În urma a ceea ce a fost, mai degrabă, Marea Aglomeraţie din Decembrie, ne-am câştigat o mulţime de drepturi. Dreptul de a ne spune opinia … fără ca cineva să ne ia în seamă. Dreptul de a plagia … fără a suferi nici măcar demiterea. Dreptul de încălca legile … dacă dispunem de suficienţi bani prin buzunar. Dreptul la mitocănie, la injustiţie, la …

Cel mai consolidat dintre drepturile cucerite în urma primilor douăzeci de ani de tranziţie (spre ce, oare?) este dreptul la fofilare. Este un drept care, nu numai că nu ţi-l ia nimeni, ci, dimpotrivă, ţi se impune la tot pasul.

Pentru că altele … ar comporta prea multe tomuri de scris, mă voi limita la detalierea doar a două variante ale acstui “drept”: fofilarea în mersul pe stradă sau trotuar şi fofilarea pe lângă lege.

Read more…