Ce zici? Nu cumva ai găsit ceva ce ţi-e util în aceste sfaturi “băbeşti”, dar, pline de bun simţ şi de logică?!

N.B.: Aşa cum reiese din link-ul care garniseşte titlul postării, este vorba despre o preluare. Articolul a apărut sub semnătura Flavia Jurca, în ediţia online a Unica. Le mulţumesc pentru truda de a aduna şi de a publica atâtea sfaturi utile!

Cine a fost Pirus şi de ce i-a rămas în istorie victoria, nu este greu de aflat. Mai ales că, de la inventarea wikipediei, nici măcar nu trebuie să te ridici de pe scaun, să mergi şi să cauţi în bibliotecă, apoi, să răsfoieşti, … Acum, dai click aici şi afli!

Cu ceva ani în urmă, fiind membru în conducerea unui sindicat, am primit o mică atingere peste cap de la un director. L-am dat în judecată. Ceilalţi doi directori, care fuseseră de faţă (unul chiar a sărit de la locul lui şi l-a prins în braţe pe agresor ca să-l potolească!), nu au avut nici o jenă să mintă la Judecătorie. Chiar dacă juraseră pe Biblie că vor spune numai adevărul! Ca urmare, “reclamaţia mea nu s-a confirmat”!

Mulţi m-au întrebat, după aceea, ce am câştigat? Nimic! La prima vedere. La o analiză a urmărilor, exact ce mi-am dorit: tovarăşul Domn Director nu s-a mai atins de nimeni. Înaintea procesului pierdut de mine, îi bătea pe cei mai tineri, în spatele halei, ca şi cum i-ar fi fost copii sau … argaţi! Eu, asta urmărisem prin proces: să îl fac să nu mai bată pe nimeni!

Tovarăşul Domn Director a avut o victorie asupra mea! Cu care nu s-a putut lăuda, De care nu s-a putut bucura. Câştigase procesul. Dar … Pierduse posibilitatea de a-şi mai satisface orgoliul bătând subalternii! Câştigase a la Pirus!

Read more…

Vine week-end-ul!

Deşi, personal, nu prea ştiu ce e aia, pentru că zilele îmi sunt aproape identice, mă bucur şi eu. Contactele se răresc şi rămâne ceva mai mult timp de ieşiri cu Ulise. La iarbă verde, la flori de câmp, la ciripit de păsărele, …

Cum a mai remarcat cineva, raniţa mea cuprinde, pe lângă mânacre pentru ambii componenţi ai echipei, apă (pentru mine, Ulise descurcându-se singur!), hamac, fotoliu pliant, şi leptopiseţul. Biroul meu se mută la umbra unei tufe, a unui copac, dispunând de aer condiţionat, parfumat, cu muzică quadrofonică, interpretată de un trio de cinci păsărele pe şase voci (!), precum şi de … pază! Mai nou, şi de fructe proaspete, pentru că s-au copt corcoduşele! Şi murele au dat în pârg.

Ca antiplictis, antistres, folosesc urmărirea jogging-ului melcilor prin iarbă:

… sau navigarea printre bloguri! Ale mele sau ale prietenilor mei. Sau ale necunoscuţilor care scriu pe gustul meu. Dacă vreţi să faceţi la fel, indiferent dacă sunteţi sub vraja ventilatorului de-acasă ori sub cea a vânticelului ce v-a descoperit, chiar şi ascuns sub ramurile unui pom, vă pot oferi o listă de sugestii: Read more…

Aruncăm toate frustrările ce ne înghesuie prin colţurile existenţei cotidiene în cârca bietei crize financiare mondiale. Dar, noi trăim într-o permanentă înlănţuire de crize, cam, dintotdeauna! Criza morală e cea mai dureroasă.

Astăzi, vreau să trec peste lucrurile mai urâte şi să vă descreţesc fruntea cu o altă criză: trecerea de la internaţionalismul socialist la mondializarea capitalistă.

Spania a câştigat Campionatul mondial de fotbal din Africa de Sud. Pentru prima oară în istoria ei. Aşa cum, tot pentru prima oară, competiţia s-a desfăşurat pe continentul african.

Într-una din serile trecute, am stat la taclale cu Javi, un spaniol care îşi petrece concediul hălăduind prin Europa călare pe o bicicletă. Profesor la un colegiu (cam atât am înţeles din engleza lui cu pronunţat accent catalan) vrea să vadă locuri şi oameni din Uniunea Europeană. Am tăifăsuit vreo două ore, mi-a făcut o ţigară şi, doar când l-am întrebat de ce e răguşit, mi-a explicat: Spania a câştigat!

I-am pus la dispoziţie leptopiseţul, ca să-şi verifice e-mail-ul, şi ne-am despărţit cu o prietenească strângere de mâini. A plecat mai departe să cunoască alte locuri şi alţi oameni.

Kuwait – Paris, via Turda

O altă manifestare a internaţionalismului neproletar a fost întâlnirea cu un cârd de cabriolete, care mergea haotic prin oraş, nereuşind să desluşească intelighentele noastre indicatoare de (dez)orientare. După ce au luat-o pe Libertăţii şi s-au întors spre giratoriu, i-am aşteptat să se întoarcă de pe drumul spre Tg. Mureş, vreo douăzeci de minute. Dar … i-am prins şi am putut desluşi, din înscrisurile de pe maşini, că este vorba de un grup de tineri (am văzut două grupuri de câte trei maşini; nu ştiu câte au fost înainte ori după filmarea mea) care hălăduiesc pe drumurile dintre Kuwait şi Paris. Trecând prin Turda noastră europeană, cu centrul în remodelare de vreo două luni. Trecute, două, alte două prezente şi alte două viitoare. Ca-n povestea cu copilul care se naşte după trei din cele nouă luni ale gestaţiei! Oficiale.

Cu toată graba lor, tinerii din emirat au avut bucuria să-mi trimită o fluturare de mână, ca semn de prietenie. Bănuiesc.

Bicicletă, cabriolet, măgar

Nu încercaţi să stabiliţi vreo legătură între aceşti termeni. Este doar o coincidenţă. Javi foloseşte bicicleta. Kuwaitienii, cabrioletul. Iar, poienarul, măgarii.

De multe ori, jignim animalele comparându-le cu oamenii. Nepretenţioşi, răbdători, cei doi măgari trag căruţa cu bidoanele de lapte, goale ori pline, după voia conducătorului … hipo (o fi valabil termenul, prin definiţie, cabalin … la măgari?).

Ş-am urcat pe-o şa – de bicicletă, de cabriolet (aş fi vrut eu!) sau de măgar – şi v-am spus povestea trecerii de la internaţionalismul socialist la mondializarea capitalistă.

De curând (şi nu prea!) v-am vorbit despre Dreptul la fofilare pe lângă lege. De curând (şi nu prea!) v-am vorbit despre Proiecţia consumatorului

Exemplificam cu faptul că la Ada sau la Ovirex nu poţi plăti cu cardul mai puţin de 10 RON - măcar ţi se mulţumeşte pentru înţelegere! Care înţelegere? Pentru că, o sută de metri mai în jos, într-un alt magazin, am plătit fără nici o problemă suma de 9 lei şi mi s-a spus că se încasează chiar şi 3 lei, pentru că nu li s-a comunicat nici o limită minimă! Să mai adaug că la întoarcere, “am ameninţat” caseriţa că o rog să-şi anunţe şefu’ că mă supăr dacă mai văd acel afiş abuziv şi … a fost dispusă să-mi încaseze şi numai 9 lei?! Deci, dădea dovadă de … “înţelegere”! Doar că … eu cumpărasem deja de la magazinul unde sunt tratat cu respect, ca Client!

Mai afirmam că depinde numai de noi dacă vom uza în continuare de dreptul la fofilare sau ne vom cere şi drepturile reale, democratice, pe care le avem. Fără să ştim! Dar, trebuie să nu ne mai jenăm, noi, să impunem să ne fie respectate!

Trebuie să se înţeleagă că dacă eu, Clientul, nu intru în magazin, dacă nu le cumpăr marfa, dacă nu apelez la serviciile oferite de ei, rămân fără obectul muncii!

Dar, în “lupta” cu furnizorii de servicii sau comercianţii, cine ne ţine partea? Cine ne ajută?

Cine ne protejează în calitatea de consumatori?

Am reclamat limitarea abuzivă la plata cu cardul prin impunerea unei sume minime. Am detaliat în postarea Limited/ unlimited. Aşa cum spuneam atunci, am reclamat la APC. Am depus sesizarea cu nr. 90/6 mai a.c. După mai bine de 30 de zile, … am primit un fax de la Preşedintele APC, cu un răspuns de la Corpul de control al Primarului, contrasemnat de “Consilier protecţia consumatorului“. Cică, comercianţii reclamaţi de mine “au fost avertizaţi în vederea respectării drepturilor consumatorului“! Asta, după ce mi se transmisese – neoficial – că “afişul a fost luat, dar, suma limită a rămas“.

Astăzi, am verificat situaţia reală de pe teren. La magazinul Ada, din centru, am fost refuzat la plata cu cardul a unei sume mai mici de 10 lei şi mi s-a explicat că “nu mă interesează ce v-a spus nu-ştiu-cine pentru că patronul are dreptul să facă ce reguli vrea“!

Subsemnatul Cetăţean, recunosc, pe propria răspundere, că sunt supărat pe Primar, pe corpul de control al lui, pe consilierul de protecţia consumatorului şi pe preşedintele APC: M-AU MINŢIT, in corpore! Sub semnătură! Un fel de asociere pentru acoperirea unei fapte ilegale!

Deci, avea dreptate premierul Băsescu: minus 25% la salar pentru seriozitatea în muncă a Primarului, Corpului de control, Consilierului PC şi Preşedintelui APC!

Dacă aş minţi şi eu în postările mele, nu aş mai fi finaţat de … PSD! Prietenii Sincer Devotaţi nu agreează minciunile! Nici eu!

Primesc, de multe ori acest reproş, în diferite versiuni, de la “Nu aşa se vorbeşte!” (îmi spune cel căruia îi explic că nu-i plătesc dacă nu îmi dă produsul/serviciul solicitat de mine!), “Nu striga la mine!” (îmi spune cel căruia îi repet – a treia oară, mai accentuat! – că nu-i accept gogomănia!) şi până la “Eu am vorbit frumos cu tine!” (îmi spune cel care mă gratulează cu “drăguţă” şi-i îi spun că e nesimţit!) sau supremul reproş “Ce ai cu mine?” (îmi repetă oricine, dacă îi spun că nu sunt de-acord cu lucrurile neadevărate pe care le debitează fără jenă!)!

Nu contează contextul, nici măgăriile pe care mi le spui cu nonşalanţă, nici lipsa crasă de bun simţ cu care mă “onorezi”. Important e să nu-ţi explic că m-ai minţit, să nu-ţi aduc argumente că nu ai dreptate, să nu refuz ce îmi dau tu, chiar dacă nu îmi place!

Felul meu de a vorbi este clar, răspicat, tare. Nu bălmăjesc, ca tine,  cuvintele în şoaptă, fără să mă deranjeze că nu le auzi. Nu mi-e jenă că mă aude nu-ştiu-cine, pentru spun lucruri adevărate, corecte, bazate de logică, documente, argumente. Şi, ce dacă!

Sunt total “necioplit” şi n-am “manere”: la mine, da este DA, nu este NU, mâine este, 100% şi absolut sigur, MÂINE, ora patru după-masă este, sigur şi exact, ora 16 de pe ceas! Şi, culmea “obrăzniciei”, pretind acelaşi lucru şi de la celălalt! Nu ştiu să scuip coji de seminţe în jurul meu, nu-s capabil nici să ţin isonul la bătură, … Nici nu-mi terfelesc obrazul ca să-ţi ciordesc un leu!

Mă întreabă vecinul din curtea alăturată , la mine în curte: “Ce facem cu astea?”. Şi “l-am jicnit” întrebându-l: De ce îţi bagi nasul în treburile curţii în care nu locuieşti? Tot aşa l-am jignit când l-am întrebat: Ce cauţi în pod la mine? Sau în curtea interioară.

Se răţoieşte la mine, hăţindu-mă de mânecă, controlorul de la STP-RATL pentru că am pozat staţia de autobuz. “Pe mine să nu mă fotografiezi!”. Atunci, de ce stai în staţie?! Du-te într-un atelier de croitorie şi nici măcar … nu te văd!

Mă ameninţă un nesimţit în uniformă de “security”, pentru că am fotografiat lacătul de pe poarta pieţii: “Îţi iau aparatul!”.  Şi eu trebuie să spun “mulţumesc pentru răţoială“, în loc să chem Poliţia?!

Nici muncitorii – care lucrează prin centru – nu-s mai breji. Dacă nu se răţoiesc când fotografiez lucrările pe care le execută în doru’ lelii, este musai să verse torente de apostrofări, pline de … lipsa elementarului bun simţ. Eu îmi văd de treabă. Ei, plătiţi din banul meu, nu au acest drept!

Tot aşa, am vorbit cu un stomatolog şi, pentru că a citit pe blogul lui Ulise o glumă despre stomatologi, s-a simţit “jicnit” că “mă leg de breasla lui” şi că “el munceşte pentru netoţi ca mine”! I-am mulţumit pentru categorisire. Deşi, eu nu vorbisem deloc despre el. Doar citasem percepţia generală despre … breasla din care face parte! Eu nu m-am simţit lezat când beţivi behăiau la apariţia mea. Îşi dădeau examenul de … ţapi. Eu, fiind Om, îi ignoram.

Într-un cafe bar, unde ştiu că serviciul este mizerabil, dar, are wireless, am plătit cafeaua. Am cerut să nu mi-o aducă la masă, pentru că am de lucru pe computer. Nu aveam timp să parlamentez, iarăşi, despre calitatea penibilă a serviciilor lor. Gheorghe, beat, între două împulăieli, nu comentează. A trebuit să-i spun de trei ori fetei că nu vreau decât un singur lucru: să nu mă bată la cap! Era foarte revoltată: ea vroia … Nu ştiu exact ce, pentru că pe mine nu mă interesa!

Nu mă mir, pentru că pe patronul ei, “l-am “jicnit” pretinzând să nu-mi mai spună “drăguţă”, înainte de a se culca cu mine. Ce revoltat a fost: eu v-am vorbit politicos! Eu nu, vezi, Doamne!

La fel şi cucoana de la acel atelier foto, unde am renunţat să-mi fac pozele. Ulterior, zoţul ei m-a apostrofat: Nu aşa se vorbeşte cu o femeie! M-am tooot gândit la discuţia avută cu “doamna”, dar, nu am găsit nimic să-mi reproşez. În afară de faptul că nu i-am spus: “Da, dragă!” şi nu am acceptat să plătesc ce nu vroia să facă! E clar că “am jicnit-o” şi p-asta! Dar, dacă zoţul ei aşa a învăţat-o, ce pot eu face … Eu nu-i eram decât client. Nu dau bani, idacă nu obţin ce am nevoie!

O altă vecină, din curtea comună, depune la Primărie o declaraţie, utilizând şi numele meu şi falsificându-mi semnătura, ca să taie un copac din dreptul geamului … meu! Deşi, discutasem şi îi precizasem că accept tăierea copacului numai la nivelul ceternei. Nu avea sens să-i explic faptul că balansul copacului în timpul furntunilor nu este periculos, tuia fiind foarte elastic! Ea voia să-l taie şi, mai ales, să-mi arate că o doare în c…ot de părerea mea.

Acum, va trebui să deschid un proces, în care să se stabilească cine îşi permite să facă cereri în numele meu, plastografiindu-mi semnătura. Ca şi împotriva celeilalte vecine, care crede că răţoielile beţivului ei mă vor face să accept la infinit să-mi folosească pivniţia. Convinsă că mi-ar fi frică de beţiv? Deloc, doar mi-e scârbă de el! De ei, pentru că se antrenează reciproc în “amabilităţi” cu parfum de … Ovidiu. Sau, Iancu, uneori. Faţă de ei, eu sunt un handicapat pentru că nu beau!

Ca şi cel care mă face să stau în centrul oraşului, mai bine de o oră, cu raniţa în spate (cu mâncare pentru drumul la Cheile Turzii şi cu laptopul pe care să-şi vizualizeze imaginile de pe un CD!) şi cu Ulise în Soare, uitând ce ne înţeleseserăm, … Când m-am săturat de aşteptare şi am plecat acasă, “s-a simţit părăsit”! L-a deranjat, chiar foarte tare, când am încercat să-i amintesc că una am vorbit NOI şi alta a făcut EL! Nu asta îl interesa!

E clar că nu ştiu vorbi frumos!

Pentru că vreau ce am dreptul, pentru că vreau adevărul, pentru că vreau bunul simţ, vreau să mă bazez pe cuvântul tău şi să-mi dai ce-mi promiţi, … Exact aşa cum tu aştepţi şi pretinzi ca eu să mă ţin de cuvânt!

Nu ştiu de ce ţin morţiş să fiu “nebun” şi nu vreau şi eu unul din “drepturile” pe care le au toţi şi nu le contestă nimeni: dreptul la minciună, dreptul la nerespectarea cuvântului dat, dreptul la ignorarea regulilor şi legilor,dreptul la făţărnicie, … şi, mai ales, dreptul la mitocănie!

Vă voi uimi, postând aici, … glume!

Nu vă voi spune ce bine am râs astăzi, când am fost exclus din “normalitate”, pentru mai multe crime: nu accept să fiu luat la mişto în public, mă cobor, uneori, la nivelul celui care mă atacă, cer seriozitate şi punctualitate şi, cel mai grav!, pretind respectarea principiilor. Pentru toate acestea sunt tratat ca fiind pe-alături de normalitate şi categorisit drept … “nedrept”!

Gata! Hai, la râs!

1. Testează-te! Nu trişa, nu glumi … că afli despre tine lucruri interesante:  aici

2. Logică de … insulă!

lift

Atât!

În 15 martie, când fals-ungurii se băteau cu fals-românii la Târgu Mureş, aşa cum fals-minerii au venit ulterior la Bucureşti, eu mergeam spre Turtucaia.

În Vama Giurgiu, am făcut cu degetul de autostopist spre un şofer englez, care, tocmai, urca în cabină, după controlul vamal. A răspuns că “nu ia români pentru că fură!” Ghinionul lui a fost că, la Ruse, autoturismul cu care trecusem Podul falsei Prietenii (cine putea trece peste Dunare ca să-şi vadă prietenii?!) a oprit foarte aproape de camionul englezului. Pentru că avea geamul deschis, l-am întrebat: “Primul englez cu care am vorbit vreodată mi-a spus că este, de meserie, hoţ, dar, eu nu am ajuns la concluzia că poporul englez ar fi format din hoţi!” Mi-a fost jenă de jena lui. Şi-a cerut mii de scuze, dar, m-a întrebat: “Fac Londra – Istanbul de două ori pe lună de vreo cinci ani. Ce s-a întâmplat cu voi? Până în decembrie, eraţi liniştiţi, cuminţi, politicoşi, prietenoşi, … Acum, daţi cu pietre, furaţi, urlaţi, … Ce s-a întâmplat cu voi?”. I-am explicat: “Dacă iei un arc metalic şi-l supui unei presiuni mari, apoi, îl eliberezi brusc, destinderea bruscă fisurează metalul. Aşa suntem şi noi. După tiranie, ni s-a aruncat în braţe libertatea şi … ne-am fisurat! Nu ştim ce să facem cu ea! Tu, crescut în democraţie, înainte de a cere un drept, te întrebi: oare, obligaţiile mi le-am îndeplinit? Noi ne bucurăm de drepturi. Obligaţiile nu ne interesează!”.

Aceeaşi libertate prost înţeleasă, de multe ori intenţionat, a dus la anarhia de astăzi. Indiferent dacă este vorba despre corupţie sau furt, despre ilegalităţi sau imoralitate.

Libertatea, ne-am transformat-o în libertinaj!

Una dintre principalele obligaţii democratice, pe care se bazează libertatea ta, este să nu atingi, în nici un fel, libertatea celuilalt. Când tu zbieri şi celălalt va zbiera. Degeaba mai vrei linişte. Când tu furi şi altul va fura de la tine şi … foarte probabil, nu vei fi încântat. Când tu corupi sau accepţi să fii corupt, nu mai dreptul la a vorbi despre moralitate. Când tu atingi onoarea celuilalt, nu te mira că vei fi împroşcat cu noroi. Când tu, cu pretenţii de domnişoară, nu te jenezi să înjuri birjereşte în gura mare în public, nu mai ai dreptul să te plângi de vulgaritatea altuia. Când tu, cu pretenţii de domnişoară, nu te jenezi să jigneşti un bărbat, aproape că îţi meriţi violul ce urmează! Verbal sau faptic.

Cineva descria democraţia ca un sistem de cutii. Fiecare, stăm într-o cutie, care reprezintă drepturile noastre. Ai dreptul să tai orice deget care intră prin pereţii cutiei. Aşa cum rămâi fără deget dacă în scoţi în afara cutiei cu drepturile tale. La noi este “puţin” altfel. Observaţi cum se circulă pe trotuare: câţiva merg nepăsători şi, dacă nu te fereşti, te freacă, te îmbrâncesc, pentru “ei sunt liberi să meargă pe unde vor“! Iar, ceilalţi fac slalom printre ei. “Ceilalţi” fiind cei care mai au un dram de bun simţ!

În plus, ceea ce are şanse să provoace hohote de râs în privat, nu are aceeaşi valoare şi nu obţine acelaşi rezultat în public. Sunt unele teme, acceptate între prieteni,  care devin tabu-uri în public. De fapt, sunt doar exprimare a pudorii sau respectului faţă de celălalt. Read more…

Subsemnatul Cetăţean, recunosc, pe propria răspundere, că nu am mâncat nici o literă în scrierea titlului aceste postări!

De curând (şi nu prea!) v-am vorbit despre Dreptul la fofilare pe lângă lege.

Exemplificam cu faptul că la Ada sau la Ovirex nu poţi plăti cu cardul mai puţin de 10 RON - măcar ţi se mulţumeşte pentru înţelegere! Care înţelegere? Pentru că, o sută de metri mai în jos, într-un alt magazin, am plătit fără nici o problemă suma de 9 lei şi mi s-a spus că se încasează chiar şi 3 lei, pentru că nu li s-a comunicat nici o limită minimă! Să mai adaug că la întoarcere, “am ameninţat” caseriţa că o rog să-şi anunţe şefu’ că mă supăr dacă mai văd acel afiş abuziv şi … a fost dispusă să-mi încaseze şi numai 9 lei?! Deci, dădea dovadă de … “înţelegere”! Doar că … eu cumpărasem deja de la magazinul unde sunt tratat cu respect, ca Client!

Mai afirmam că depinde numai de noi dacă vom uza în continuare de dreptul la fofilare sau ne vom cere şi drepturile reale, democratice, pe care le avem. Fără să ştim! Dar, trebuie să nu ne mai jenăm, noi, să impunem să ne fie respectate!

Trebuie să se înţeleagă că dacă eu, Clientul, nu intru în magazin, dacă nu le cumpăr marfa, dacă nu apelez la serviciile oferite de ei, rămân fără obectul muncii!

Dar, în “lupta” cu furnizorii de servicii sau comercianţii, cine ne ţine partea? Cine ne ajută?

Cine ne protejează în calitatea de consumatori?

Aproape nimeni! Serviciul de protecţie a consumatorului a fost, ca atâtea altele, organizat, reorganizat, modificat, îmbunătăţit, … până a dispărut aproape complet!

“Agenţie”, “Asociaţie”, “Oficiu”, … Anul trecut se voia transformarea numelui aşa-ziselor “Asociaţii pentru protecţia consumatorului” în “asociaţii ale consumatorilor”. Fusese o tentativă de a se adapta denumirea la realitatea … reală! Pentru că … de protecţie, nu prea mai era şi este vorba.

Pe statele de plată ale bugetarilor, mai există, ca OPC-uri. Primăriile “susţin” APC-urile ca să se mimeze bunele intenţii. Banii de la bugetul naţional ori de la cel local se scurg ca sinecure. Inspectori comerciali, servicii comerciale, birouri comerciale, … Iar, pe teren, se aplică principiul medieval: “Scapă cine poate“! Read more…

Este marea noastră problemă. Ne simţim jigniţi dacă trebuie să servim pe cineva. Pe banii lui. “Să-i dea, dom’le, fără să pretindă să mă oboseasc! Că, de-aia a intrat în magazinul, atelierul, firma unde lucrez eu!“. Exact ca şi miliţipoliţistul, care îmi explica părerea sa că o persoană care se află în clădirea Poliţiei este sigur vinovată. Pentru el, nu conta că, unii, mai mergem pe-acolo şi ne-duşi de organe, de bună voie!

Cum să-l servesc? Ce-s eu: servitor?! A servi, servire, serviciu, … sunt cuvinte din altă familie decât străvechiul “servitor”, pe care socialismul l-a stigmatizat pentru că era un om … muncitor.

Bunicul meu, socialist din convingere, a fost dat afară din Partid, pe la începutul anilor ‘50, pentru că, înainte de război, ca să-şi poată asigura, şi treaba în grădină, şi serviciul de învăţător, avea un argat, un servitor, care îl ajuta la muncă din grădină. Nu a contat că era un adevărat Învăţător şi într-ale grădinăritului, nu numai pentru copii, elevi, ci, pentru toată comunitatea, … S-a luat în considerare doar faptul că “a exploatat munca argatului”!

Mi s-a transmis că pe femeia de la atelierul foto, unde am renunţat să-mi prelucrez fotografiile, când am înţeles că îi este prea greu să migălească un pic (nu ceream altceva decât ceea ce a mai făcut!), … am jignit-o! Nu am băgat-o nicăieri, nu i-am coborât nici un sfânt, nu i-am spus că-i leneşă, … Doar, i-am cerut stick-ul de memorie şi am renunţat la serviciile ei.  Acum îmi transmite că ea a fost bună când m-a amânat cu plata serviciilor, la un moment dat. Nu a acceptat amânarea plăţii pentru că … altfel ar fi avut mai puţin de lucru şi mai puţin de încasat? Nici nu a trebuit să mă caute, pentru că sunt om de cuvânt! Nicidecum: “pentru că are o inimă largă”! Acum, când am refuzat să plătesc, pentru că ea a refuzat să facă din nou operaţiile pentru care am plătit-o atunci, “sunt rău” şi “o jignesc”, renunţând la serviciile respective. Adică, la cele pe care ea ar vrea ca eu, doar să le plătesc, fără ca ea să le facă. Mai mult, am primit şi indicaţia “de-acum încolo, să mergi la alt atelier“! Îi asigur că aşa voi face! Chiar dacă această hotărâre o luasem deja, le mulţumesc pentru sfat! Şi îi mai asigur şi că oricând voi fi întrebat unde să-şi facă cineva pozele pe hârtie, voi explica faptul că la Turda nu se obosesc să ţi le facă cum doreşti (la un alt atelier similar, mi s-a spus tranşant: nu se poate!) şi, dacă vor lucru făcut serios, să meargă la Cluj Napoca!

Zilele trecute, vorbisem cu “un mare patron de mică afacere“. Când nu i-a convenit propunerea mea, mi-a spus, foarte amabil (!), foarte politicos (!), cu toată buna-creştere de care dispune (!), cu non-şalanţă: “Nu, drăguţă, nu sunt de-acord!”. Cum să-i explic nesimţitului că eu nu sunt “drăguţă” a lui? Doar e patron, ce p… mea?! Nu contează că dacă ne-am raporta vârstele …

Toată viaţa servim pe cineva! Prieten sau client, neam ori necunoscut, pentru o recompensă bănească sau pentru un zâmbet, … Read more…

Oamenii cumsecade

adevaraţii trădători ai României

Am ajuns rusinea sa o vedem si pe asta: singurii care isi cauta dreptatea in Romania, singurii care ies in strada si rup barierele jandarmilor, singurii care ucid cu albeata tamplelor si cu sacosa in mana nesimtirea guvernantilor, sa fie pensionarii!

Vorbesc acum cu tine, asculta-ma!

Da, cu tine, domnule profesor de matematica de la Liceul Emil Racovita, tu cel care, cu cele cinspe milioane de lei pe care le castigi dupa douazeci de ani de munca, stai si privesti inert cum ministrii educatiei/invatamantului isi bat joc de tine si de copiii pe care ii inveti tainele ecuatiilor, stai si constati sutele de modificari ale legilor! Rabzi ca vita si nu spui nimic cand ministrii sugrumati de orgolii modifica date de bac, sisteme si proceduri! Ce astepti, profesorule, sa ajungem sa dam Bacalaureatul in seara de Craciun?

Tarane, nu da din cap la auzul acestor vorbe! Si tu esti la fel de vinovat! An dupa an, ti-ai arat pamantul cu semintele bunului simt si ale rabdarii! Te-ai uitat cum ti-au promis, te-ai lasat dus de nas de primarii mici si hulpavi ce s-au perindat prin satul tau, ai dat din umeri cand ai aflat ca nu isi respecta cuvantul, ti-ai vazut de-ale tale, scuipandu-ti in barba: “Toti is o apa si-un pamant!”.

Si tu, maistrule de fabrica de mecanica fina din Sinaia, stai acum ca boul la poarta Agentiei Judetene pentru Ocuparea Fortei de Munca! Te-ai uitat cum ti-au vandut fabrica, chil cu chil, la fier vechi, ai tras din tigara cand ti-au spus ca tre’ sa pleci in somaj, ai tras cu coada ochiului cand ti-au facut mall, sa te bucuri si tu de binefacerile KFC!

Nu mai da marunt din buze, doctore! La spitalul la care lucrezi in Alexandria , doar pronia cereasca si DNA-ul va mai poate izbavi de tupeul cu care sefimea va conduce institutia! Te plangi ca esti slab platit, dar nu te-ai baga niciodata in fata sa acuzi! Sa acuzi ca directorul de aprovizionare face legea cand e vorba de achizitiile anuale, sa acuzi ca nu mai suporti ca fata contabilei-sefe sa intre fara concurs pe un post mai bine platit ca al tau! Ti s-a inmuiat si tie halatul, ti s-au descusut cu anii si tie buzunarele! “Pai, cum sa n-accepti, daca mori de foame?”

Pensionarule, ai gura mare acum, dar, ai tacut cand Bunica si Barbosul va indexau pensiile, ca sa dea bine in an electoral! Pensionarule, atata poti sa le faci? Doar sa rupi niste bariere de jandarmi esti in stare? Eu i-as ucide daca as sti ca vor sa imi taie din banii ce-i primesc drept rasplata pentru munca mea de zeci de ani de zile! Eu i-as fi ucis de multa vreme daca m-ar fi pus sa ma umilesc la cinci dimineata pe frigul lui ianuarie in asteptarea medicamentelor! I-as fi strans de gat si le-as fi ars limuzinele, daca ii auzeam ca ma considera “masa de manevra”.

Intelectualule, de tine mi-e cel mai rusine! Stai aplecat si gandesti la tot ce ai ascultat: stii ca e adevarat. Prin haina ta ponosita, nu mai vajaie de-acum sangele sperantei! Ti s-au lasat sanii ambitiei, depresiile ti-au transformat inima si psoriazisul ratarii te chinuie in van!

Romania e moarta acum, fiindca timp de douazeci de ani, oamenii cumsecade ai acestei tari au acceptat. N-au intervenit. N-au zbierat, nu si-au spus cuvantul. Nu s-au strans laolalalta sa le arate celor din jur ca exista, sa ii faca pe cei ce-i conduc sa le pese.

Nu mai acuzati politicieni! Nu mai injurati hotii acestei tari!

Ei sunt doar ciupercile aparute dupa ploaia nepasarii noastre!

Notă: Am primit acest material, pe care îl găsesc a fi dureros de adevărat! Sunt vinovat, suntem vinovaţi, alături de cei enumeraţi mai sus! Am tăcut, înainte de ‘89, am tăcut, după ‘89, …

În comunicare, apar şi neînţelegeri. Una spui, alta pricepe celălalt. Mai ales când nu avem termenii cu care lucrăm, suficient de clar definiţi. A propos de “lucru”! Tocmai pe marginea neînţelegerii sensului acestui cuvânt voi divaga astăzi. Cu speranţa că … mă veţi înţelege.

Prin vara lui ‘94, lucram la autobază, la Turda, dar, locuiam în Mărăşti. Pendulam între serviciu, casa din Turda – unde mă îngrijam de mama, cam bolnavă -, şi garsoniera din cartierul clujean, unde …

Cu ajutorul lui nenea Stoica-Caritas, îmi văzusem unul dintre vise împlinite: aveam o maşină de scris electronică (cu un mic procesor de text, putea lucra 3-4 pagini!). Lucram din plăcere. Am făcut etichete pentru cutii de chibrituri (pe care le “construiam” tot eu, din fişe de la Brăila!), cărţi de vizită (!), chiar şi … fiţuici (cumpărasem, o dată cu maşina, încă două rozete, una cu litere româneşti şi una cu un font mai mic). Am avut norocul să mai găsesc şi câte o lucrare pe bani. La un moment dat, lucram la o traducere a unui text (relativ facil, dar lung) din engleză.

Într-o zi, la ora la care plecam de la serviciu, povestesc unui amic: plec, acum, la 15, de-aici, la 16 sunt acasă la Cluj Napoca, la 17 am terminat de mâncat şi de râgâit şi mă apuc de lucru. La 1 noaptea, servomotoraşele maşinii de scris sunt încinse şi mă culc ca să mă pot trezi dimineaţă, să ajung acasă la mama la Turda, apoi, la autobază pe 7.

M-a auzit “tov. secretar de partid” (nu-i ieşise, încă, secretăreala din cap!) şi-mi explică, pentru că el mergea la prăşit: “Nu-i muncă, dacă nu curge transpiraţia!“. I-am explicat că, dacă vrea, vin şi eu cu el, la prăşit pentru două ore. Dar, nu mă pricep. Nu va avea mare folos, chiar dacă voi munci cu tragere de inimă şi, sigur, va curge transpiraţia pe mine, mai mult decât de pe el. Nepriceput, neantrenat, … Dar, dacă merg acasă şi lucrez ce mă pricep, câştig în acele două ore banii cu care îl plătesc pe un bun prăşitor pentru … patru ore!

De curând, mi s-a aruncat în faţă o vorbă asemănătoare.

Un amic, care a cam uitat de mine timp de mai mulţi ani, mă întreabă prin telefon: îi faci soţiei mele o lucrare de diplomă, la o postliceală? Mai voia şi să-i stabilesc pretenţiile financiare! I-am replicat că nu pot răspunde la nici una dintre întrebări până nu aflu, concret, detaliat, despre ce este vorba. Ne-am înţeles că vine soţia lui la ora 11 în centrul Turzii, mergem la o cafea (o cunosc de pe vremea când nu era, încă, soţia lui!) şi povestim acolo.

Vulpea şi gâştele – ieri şi azi în Turda

Trecem peste cele două ore de întârziere cu care a sosit doamna (ce contează că tu pierzi două ore, aşteptându-mă, în timp ce eu nici nu am plecat pentru că nu am avut chef să mă ţin de cuvânt!), trecem peste faptul că eu am dat telefon ca să aflu de ce şi cât mai am de aşteptat (ea a plecat de-acasă după ora la care am început eu să o aştept, dar, nu a considerat necesar să mă informeze!). Îmi arată despre ce este vorba. Materialul era conceput pe … o sută de hârtii, hârtiuţe, tăieturi din cărţi sau reviste, împănat cu ştersături, adăugiri, marcaje cu marker, scris de mână, alteori printat cu majuscule, … Mi-ar fi luat două zile întregi de descifrat şi introdus textul într-un fişier, de scanat desene, grafice, apoi, munca de tehnoredactare conform indicaţiilor preţioase aduse pe o altă hârtie (scrise de cineva care nu are habar de termeni, dar, le-am descifrat!). Două zile, în care să nu mai fac nimic altceva, numai să buchisesc pe texte, ca să aduc lucrarea într-o formă de la care să pot să încep formatarea pe pagini, cu încadrarea desenelor şi imaginilor, … apoi să i-o printez.

Am propus o sumă care să acopere, cât de cât, osteneala. A, să nu uit: două zile era termenul limită, maxim! Doamnei i s-a părut o sumă mai mare decât ştia că poate plăti (oferta ei era cam pe la 1/3 dintr-a mea!). A discutat telefonic su soţul ei şi, deşi am precizat că nu îmi fac probleme şi accept banii respectivi în rate, într-un termen lung, … acesta mi-a spus răspicat că “vreau bani pe … nimic! doar e uşor, nu-i muncă!”.

Evident că am spus, ca un om civilizat, “săru’ mâna” doamnei şi am încheiat discuţia. Doar, nu o să mă apuc “să nu muncesc“, pe rupte, timp de două zile (şi nopţi! mă tem!), pentru un pachet de ţigări. Doamna a plecat necăjită, că “mai bine cumpăram o lucrare gata făcută“! Şi devenea şi ea specialistă!

Mi-am amintit de spusele unui avocat, când m-am îngrozit de diferenţa dintre onorariul cerut şi … micimea buzunarului meu: ai venit la mine ştiind că sunt un specialist; nu poţi să mă plăteşti ca pe o femeie de serviciu pentru că îmi ceri muncă de specialist!

Mi-am mai amintit că am lucrat foarte mult “din prietenie“, ani de zile. Cu maşina de scris, cu computerul, cu imprimanta, cu scanerul, … Aveam foarte mulţi “prieteni” pe vremea aceea! Când am început să explic faptul că un computer funcţionează cu curent (pe care îl plătesc!), imprimanta scrie pe hârtie (pe care o plătesc!), cu cerneală (pe care o plătesc!), că trebuie să mănânc ca să pot lucra şi că a trebuit să plătesc când am făcut cursul de computere, … am rămas fără o mulţime dintre aşa-zişii “prieteni“!

Mi-am mai amintit că, la un moment dat, ajunsesem că aveam foarte multe lucrări de diplomă de făcut. Chiar dacă lucram “un pic mai scump” decât alţii, … la mine veneau cei care nu se mulţumeau cu o lucrare, doar făcută, ci, voiau calitate! Pentru că eu ofeream şi consultanţă în realizarea lucrării, nu numai tehnoredactare! Cei care aveau cu ce, gândeau şi înţelegeau că, la final, plecau de la mine cu o lucrare mult mai bună decât ciorna cu care veniseră la mine, realizată corect, gramatical, ortografic şi logic, chiar şi din punct de vedere al temei, cu aspect elegant (de fapt, înţelegeau că lucram “mult mai ieftin” decât alţii – considerând raportul calitate/preţ!), iar, banii primiţi de mine erau foarte serios munciţi.

Cu sudoarea inteligenţei!

A new comment on the post #715 “Cum îi găseşti?” is waiting for your approval
http://zamfirpop.com/blog/2010/05/16/cum-ii-gasesti/
Author : catalin (IP: 86.34.169.18 , mail.rosegur.ro)
E-mail : catalinandreirus@gmail.com
URL    :
Whois  : http://ws.arin.net/cgi-bin/whois.pl?queryinput=86.34.169.18
Comment:
Draga Zamfir… Cand vad cum ti se urca la cap principiile etice eu ma ingrozesc! Cand vad cum ASTEPTI SCUZE de la cineva care NU ARE PENTRU CE SA-SI CEARA SCUZE (POS-ul functiona, nu-i asa? Prin urmare, pentru ce sa-si ceara scuze? “Scuze ca n-ati vazut bine, dle Zamfir?”). Atitudinile astea infecte de eterna lamentare ar trebui sa inceteze. De “cetateni nemultumiti” e satula lumea. Daca erai chiar atat de numultumit, ii spuneai numele. Poate ea ar fi vrut pur si simplu sa te intrebe “Spuneti, dle Zamfir, va ascult!”. Dar tu – nu! “Io mi-s Cetatean Nemultumit!”.
Sunt foarte sincer: abordarile tale imi displac intru totul si ti-as sugera sa iei aminte la spusele lui Kennedy si sa te intrebi ce poti sa faci SI TU pentru altii, nu doar ce pot face ALTII pentru tine…
Cujeta… Si ne mai auzim! Numai bine!

Cei familiarizaţi cu blogurile, aţi înţeles că la postarea mea a sosit un comentariu. Tipic aplaudacilor de pe un alt blog. Un oarecare Catalin Andrei Rus mă beşteleşte pentru ceea ce, consideră el, ar fi pretenţii exagerate din partea mea. La dojana nemeritată (de mine), îi răspund cu …

Un răspuns nemeritat (de tine)

Când am început să citesc şi am văzut primele două cuvinte, era să leşin! Mi-am revenit, abia, când am terminat de citit tot textul.

M-am chinuit să dibuiesc cam cine ai putea fi, analizând ce ai scris:
1. Pari a fi un bătrân sfătos, care le ştie pe toate. Doar că, … i-a cam slăbit vederea şi nu mai reuşeşte să distingă decât din două în două rânduri. Normal, deci, că şi răspunsul lui este exact … pe lângă!
2. Ori eşti vreun jurnalist profesionist care trebuie să se vidanjeze pe el, fie pentru “succes financiar”, fie pentru vreo pirandă sponsorizatoristică.
3. A treia variantă, cea mai plauzibilă, după cunoştinţele şi păţaniile mele de până acum, eşti un voluntar înţărcat de pe la centrul de democraţie. De-aceea, dai cu stângu’-n dreptu’, încurci borcanele principiilor şi ai pe musteţi urme de gică-contra, pe care tocmai l-ai lins pe undeva.

Hai, să încerc, totuşi, să-ţi explic, deşi, ştiu că nu vrei să înţelegi.
Pentru că ştiu că nu eşti blondă (cine a mai văzut pirandă blondă?!), bănuiesc că ai reuşi dacă ai vrea. Vouloir, c’est pouvoir! – zice englezul!
a) Nu eu am avut impresia sau am crezut ori mi s-a părut că nu funcţionează POS-ul, ci, caseriţa mi-a refuzat plata cu cardul afirmând că POS-ul nu funcţionează.
b) Eu, de pe poziţia de Măria Mea Clientul, am pierdut vreme şi nu mi-am putut utiliza cardul, pentru o plată mai comodă, din cauza minciunii caseriţei.
c) Eu nu aveam de ce să-mi declin numele, iar “respectul” acordat de şefă a fost marcat de lunga durată a aşteptării (avea de vorbit la telefon!) şi lipsa ecusonului cu numele şi funcţia. Eu eram clientul, chiar Clientul Nemulţumit – aşa cum m-am şi recomandat, iar ea era o persoană într-o calitate oficială. Nedeclinată, neconfirmată, nici prin vreo uniformă ori vreun alt semn distinctiv. Poate, a fost doar o femeie de serviciu, împinsă în faţă ca să se mimeze interesul faţă de client!?
d) Aveam dreptul la scuze pentru că am fost minţit! Pentru tine, nu este o problemă. Probabil că la voi în familie aceasta este maniera de comportament şi aşa ai fost educat. Nu este problema mea. Dar, eu nu mă pot bucura când sunt minţit!

A propos de Kennedy:

Eu, după ce mi-am pierdut vremea la Carrefour, am suportat mojiciile la Billa, am fost îmbrâncit la Solaris, am făcut publice aceste atitudini, tocmai pentru că
am obligaţia - impusă de Einstein (vezi antetul blogului!) -, ca

ştiind şi înţelegând principiile democratice,

să lupt ca să impun respectarea lor!

Este şi motivul acestui amplu răspuns, pe care nu l-ai merita dacă aş lua în considerare textul scris de tine. Faptul, că abordările mele nu-ţi plac, este strict problema ta. Tu ai şansa de a nu mai intra pe blog, de a nu mai citi ce nu-ţi place, de a rămâne în bârlogul tău şi a-ţi suge … unghiile.

Este sunt un Cetăţean al unei ţări cu pretenţii de democraţie şi “intru în astfel de buclucuri” (atâta eşti tu capabil să pricepi!), tocmai pentru că nu accept astfel de comportament, care nu are nimic cu democraţia.

Eu cujăt, destul de adânc!, de peste cinci decenii. Cred că ar fi cazul să începi şi tu. Şterge-ţi caşul prostiei de la gură şi vei vedea că sunt extrem de multe de corectat în jurul nostru, pentru ca mâine să ne fie mai bine!

Tolerarea lipsei de respect, faţă de mine sau faţă de principiile democratice, este o vină prea gravă ca să mi-a asum! Prefer să fiu lătrat de un mititel (conform DEX: mititel = un bastonaş de carne tocată, care se unge cu muştar pentru a putea fi înghiţit!)!
Ca dovadă că nu mă înşel în această ultimă apreciere, am să-ţi spun că

“catalin catalinandreirus@gmail.com 86.34.169.18″,

informaţia, cu care te recomanzi, nu rezistă nici la cea mai mică verificare:
Delivery to the following recipient failed permanently: catalinandreirus@gmail.com Technical details of permanent failure: The email account that you tried to reach does not exist.
Deci, în realitate, nici măcar un mititel nu eşti! Eşti doar un căcăcios , care, de după colţul anonimatului, scuipă, cu speranţa că îl bagă cineva în seamă! Poţi fi mândru: eu te-am băgat … Dar, e pentru ultima oară!

Adevărata problemă a societăţii româneşti actuale nu constă în faptul că de “cetateni nemultumiti” e satula lumea (inadmisibil de mult prea mulţi încalcă şi tolerează încălcarea principiilor democratice),ci, că e plină de puradei (în comportament!) ca tine!

Notă: Împricinatul a comis-o din nou şi mi-a mai trimis un comentariu! Vă scutesc de citirea lui, în primul rând pentru că este de două ori mai lung decât postarea de mai sus, apoi, pentru că este împănat de simple mitocănii, de păreri personale ridicate la rang de regulă, de indicaţii preţioase despre ce şi cum să gândesc, despre ce şi cum să postez pe blog, … El are “dreptul la opinie”, împroşcându-mă cu noroi (pe rând, mă face leneş, pedofil, beţiv, … îmi vorbeşte chiar şi despre o lege care ar da dreptul la îmbrâncire!), dar, eu nu am dreptul la opinie … când îi demonstrez că are ceva carenţe la dimensiunea obrazului! Conform democraţiei româneşti unilaterale! Pentru cultura lui democratică, în loc de orice alt argument, postez o imagine luată într-o bancă turdeană şi … nu a murit nimeni din această cauză!

Cum îi găseşti? - a fost întrebarea pe care mi-a pus-o un coleg din mass-media, zilele trecute. Am răspuns: Nu am nici un merit pentru că mă întâmpină ei, la tot pasul!

Chiar aşa: nesimţiţii, impertinenţii, rău-voitorii, ca să fiu delicat în exprimare, te întâmpină la tot pasul. Au devenit atât de normali încât mă mir că … mă mai mir când îi întâlnesc. Colegului mă plângeam că un cineva de la un atelier foto (ca să-şi răzbune soţia, amanta sau ce i-o fi fiind colega pe care i-am “jicnit-o” cu o zi mai-nainte explicându-i că nu-i plătesc munca pe care nu vrea să o facă!) mi-a înapoiat “cu scârbă” cardul de memorie de pe care cerusem să-mi facă pe hârtie poze, cu eleganta expresie: “nu e un card, e un rahat”! Chiar dacă de pe acelaşi card îmi mai făcuseră poze! Acum, trebuia să-mi arate că el este mai nesimţit decât colega lui.

M-a mirat, nu acest fapt relatat mai sus. Ci, poziţia colegului. Cu pretenţii că a mai umblat prin Europa (nu ştiu după ce?), a râs de păţania mea, întrebându-mă: “Cum îi găseşti?”! Deci, eu sunt un fel de magnet pentru dobitoci şi de-aceea păţesc fel şi fel de chestii. El, pentru care o mojicie este ceva normal, o lipsă de respect este ceva banal, un serviciu de proastă calitate nu este o problemă, ci, ceva implicit în societatea noastră, … găsea numai de râs păţania. El, lucrătorul din mass-media, formatorul de opinie, cel care ajută omul de rând să înţeleagă democraţia, necesitatea respectării normelor, regulilor, legilor, …

Spuneam că impertinenţa a devenit regulă de comportament. Intru că un amic la o cafenea. Chemăm chelneriţa şi cănd ne aduce cafelele, în loc să o preocupe faptul că nu aveam scrumieră, îmi smulge plicul cu poze din mână, cu ordinul: “Dă, să le văd şi eu”!, de parcă ieri ne-am fi … vorba aia. Nici vorbă de respect faă de un client, nici vorbă de treaba pentru care este plătită, nici vorbă de preceptele pe care (nu) le-a învăţat în cei şapte ani petrecuţi acasă.

Mă duc în Salină, cu un grup. Trecem peste haosul din organizarea de-acolo. Când vreau să fac poză grupului, sare tov. domn ghid cu pretenţia: Eu nu vreau să fiu fotografiat! Nu contează că astfel pătează blazonul firmei unde lucrează, nu contează că eu fotografiam grupul care l-a plătit să fie ghid, nicidecum manechin, nu contează că el nu este plătit să tulbure vizita turiştilor, ci, tocmai să o agrementeze cu voie bună, nicidecum cu pretenţii personale. Oriunde în lume, un  ghid este mândru dacă este fotografiat, pentru că poartă uniforma şi emblema entităţii unde este ghid şi, implict, prin fotografia respectivă face publicitate locului, implicit, atrage viitori vizitatori.Cu ani în urmă, la un restaurant din Bratislava, când am întrebat chelnerul dacă îmi permite să iau cu mine meniul, foarte frumos realizat din punct de vedere artistic, m-a întrebat: Doriţi să vă mai aduc unul?

Intru la un supermarket de prestigiu, cică!, îmi aleg marfa şi, când să plătesc, mi se spune că nu funcţionează POS-ul. Chem şeful de unitate. Într-un târziu, vine o tânără, care pretinde să-mi declin identitatea. Ea nu purta nici un fel de uniformă sau ecuson, nu mi-a prezentat nici o legitimaţie. Deci, putea fi oricine. M-am prezentat: Sunt un Client Nemulţumit! După insistenţe, îmi spune că se numeşte Andreea Apan, şef magazin Carrefour Turda. Verifică POS-ul şi … surpriză mare: funcţionează! Nu am auzit scuze nici de la caseriţa mincinoasă, nici de la şefa de magazin. Doar după ce am ieşit din magazin şi am scos aparatul de fotografiat, a strigat la mine că nu e voie să fotografiez în magazin. Deci, e clar: eram în Carrefour … România!

“Au trecut 6 ani de când, în fiecare luni dimineaţa, Ziarul 21 vă întâmpină la chioşcuri. 6 ani de când ne cunoaşteţi. 6 ani de când vă aducem informaţii. 6 ani de când Turda, Câmpia Turzii şi zonele învecinate ne primesc cu plăcere, pentru că am dat dovadă de seriozitate şi profesionalism. 6 ani pentru care trebuie să le mulţumim tuturor colegilor care ne-au fost alături şi care au făcut o treabă de nota 21. 6 ani pentru care le mulţumim şi colaboratorilor, fără de care ziarul cu greu ar fi existat. 6 ani de mulţumiri adresate dumneavoastră, cititorilor, pentru fidelitate şi interes. 6 ani de bucurii, tristeţi, zâmbete şi lacrimi. 6 ani pentru care trebuie să spunem: La mulţi ani, Ziarul 21!” – a declarat Lia Durlan, cea care conduce publicaţia de la început.

Am colaborat şi eu cu acest colectiv, aproape doi ani. De-aceea, am trimis Liei, pe care o stimez – chiar mai mult decât bănuieşte, un mesaj:

Îmi pare rău că am scăpat din vedere aniversarea voastră. Dar, nu cred că e prea târziu să vă doresc tot binele din lume!
Ziarul 21 înseamnă şi pentru mine o parte din viaţa mea. Mulţumesc pentru tot ce a însemnat acea perioadă. Şi din cele rele am rămas cu învăţăminte, aşa că şi pentru acelea mulţumesc!

Acum, că a împlinit şase ani, publicaţia absolvă grupa mare şi devin o publicaţie de … clasa întâi. Nu-i aşa Doamna Învăţătoare?

Nu greşesc, pentru că,  Lia a fost, întotdeauna, ca o cloşcă pentru puii ei din redacţie, ca o adevărată Învăţătoare. Ca urmare, ne întâlnim şi ne salutăm cu respect, ne ajutăm reciproc prin schimb de informaţii ori de imagini, ca şi cu majoritatea colegilor din mass-media. Sigur că elevii au predispoziţie să-şi înjure profesorii “răi” (de fapt, exigenţi, riguroşi, …), dar, ulterior, când înţeleg că a fost spre binele lor, le sunt recunoscători pentru ce i-au învăţat. Doar derbedeii îşi înjură dascălii şi după ce învaţă să meargă pe picioarele lor!