Blog de blogger – Zamfir

Odată cu toamna a sosit şi o veste despre o poveste cu un concurs. Cică se caută blogarul anului. Cel mai talentat. Care are superblogul cel mai ssuper dintre toate.

Nu aspir la aceste titluri. Dar … pentru că din orice competiţie, sgur, ieşi un pic mai tare, un pic mai bogat, un pic mai … dăştept, încerc şi eu concursul cu degetul.

Primul pas este că vă anunţ că fac primul pas!

Voi, ce mai staţi? Citiţi aici.

Toate popoarele au ca patron un sfânt. Irlandezii îl au pe Patrick al lor şi-i sărbătoresc ziua mai ceva ca o Zi naţională a irlanedzilor de oriunde. Ungurii au făcut Sărbătoare naţională din ziua Sfântului Ştefan. Noi? Un popor care are doi taţi, Decebal şi Traian – nu un tată şi o mamă, ca oricare alţii! – trebuia să aibă o sfântă ca patron. O avem pe … Sancta stupiditas! Şi o venerăm cu asiduitate!

Turdenii sunt români, deci, avem acelaşi patron ca şi poporul român, chinuit de (r)evoluţiile sinuoase din secolul vitezei.

Dovezi? La tot pasul! Read more…

Fără gafa de la final, titlul postării ar fi fost: “Mulţumesc, Domnule Director!“. Dar, vorba lui Brucan: ne mai trebuie câteva decenii până la democraţie, mai ales dacă stăm cu ochii în Soare, la Răsărit!

Am fost şi eu prin crângul cu pretenţii de Parc Mare din urbea vecină. În cele trei zile ale Zilelor Muncipiului Câmpia Turzii. Momentul despre care voi scrie s-a petrecut spre sfârşitul celei de-a treia zi, declarată ca fiind “a metalurgistului“. Am încercat şi eu să obţin o scurtă declaraţie de la un oficial Mechel. Am înţeles că Somov, directorul general Mechel, nu poate fi abordat şi mi-am îndreptat tirul spre bietul Paşca, director de resurse umane la Câmpia. Read more…

Despre atitudinea noastră, sfidătoare faţă de tot ce înseamnă lege, regulă, cutumă, am mai discutat. Iată un exemplu cald, proaspăt:

Din fericire, MIG-ul care s-a distrat sâmbătă, 14 august 2010, la orele 10,50, trecând foarte jos pe deasupra Parcului Mare din Câmpia Turzii, nu a căzut. Ar fi deranjat tarabele comercianţilor şi ar fi şifonat hainele trecătorilor-cumpărători ce se aflau la acea oră în zonă.

Doar zgomotul asurzitor a cam deranjat, dar … suntem în România şi regulile sunt făcute doar pentru a fi călcate!

Întîi a trecut,

pe neaşteptate,

dinspre Luna:

Până am scos aparatul,

a cam trecut:

La revenire,

eram pregătit,

dar,

cu săpuniera mea,

de-abia l-am prins:

Acum, stau şi mă întreb – în linişte (se-aude numai sfârâitul micilor pe cărbuni, fără cel al MIG-ilor!) dacă este normal ce am văzut?! Parcă, ştiam că nu au voie să zboare la joasă altitudine pe deasupra oraşelor?! Dacă pica ceva praf de pe el exact pe grătare?!

Acum, stau şi mă întreb – în linişte (se-aude numai sfârâitul fleicilor pe grătare, fără cel al MIG-ilor!) dacă nu cumva o fi fost vreun marţian cu farfurie în formă de MIG?

Expresia franţuzului s-ar traduce, liber, cu: ghiveci. Adică, un pic din toate, cele păţite de mine, fierte, în suflet şi în mintea proprie, asezonate cu ceva idei preluate din grădina înţelepciunii celor din jur, a vecinilor mei din “satul mondial”, …

Colegul Gelu

În ultimul timp, nu numai unul dintre cunoscuţi, jurnalişti ori ba, mi-au pus aceeaşi întrebare: de ce nu mai vii la şedinţele de Consiliu local? Am răspuns, la aceeaşi întrebare, cu un acelaşi răspuns: pentru că merge Gelu! Cei grăbiţi, veţi crede că “am ceva” cu personajul cunoscut sub acest nume. Oroare! Altul este motivul. Este vorba despre complementaritate. Adică: el este un jurnalist profesionist şi eu numai un blogger amator. În consecinţă, aşa cum i-am explicat o dată, facem lucruri diferite. El, jurnalistul de succes (!), prezintă, pe bani, teoria. Eu, cu spirit civic, prezint, pe gratis, realitatea. Conform principiului strămoşesc: teoria, ca teoria, da’, praftica ne omoară, mânc…!

Eu am avantajul că pot scrie exact ce văd. Chiar dacă se supără un om de ordine şi trebuie să-l trag de mânecă pe şefului lui ca … să-l aducă la ordine. Chiar dacă se supără pe mine o reatelistă, îngrozită că dezvăluirea indolenţei o poate obliga să meargă să-şi vizeze lunar condicuţa de … şomer (până apare legea cu celelalte condicuţe!?). Chiar dacă se supără pe mine un fabricant de pâine. Înghite dumicatul şi o înjurătură şi alege să aibă un pic mai multă grijă de pâinea care o pune pe piaţă (aici, mă refer la patronul pe care l-am sunat pentru că între folie şi pâine se lăfăiau doi păianjenuţi! ne-am întâlnit, de curând, şi a reiterat mulţumirile pentru atenţionare!). Nici unul dintre aceştia, nu are ce să-mi ia! Nu-mi taie publicitatea, nu-mi suspendă ratele care mi le plătea pentru şantaj, nu-mi ia boii de la bicicletă (pentru simplul motiv că … nu am bicicletă!), de călcat cu maşina nu poate pentru că trăiesc de o viaţă printre maşini (dacă nu m-au atins pe drumurile de la Canal, nici chiar cei care, poate, ar fi dorit!?). Doar câte-un şobolan “viteaz”, iţit de sub preşurile anonimatului de pe internet, mă mai ameninţă, ba că face BAU!, ba că munceşte din greu la un blog “anti-zamfir”, ba că … Read more…

Un Jurnalist Profesionist îşi dă examenul de capacitate, publicând un articol-bombă:

Autostrada Transilvania s-a întâlnit cu mormintele popoarelor migratoare

Informaţia este proaspătăt: a apărut deja, atât în Ziarul 21, cât şi pe blogurile mele.

Printre gepizi şi avari

şi

Cimitirul gepizilor

Read more…

Zilele trecute m-am nimerit, la Sala sporturilor “Ioan Stanatiev” din Câmpia Turzii, tocmai la momentul în care se desfăşurau repetiţiile Ansamblului de majorete “Angels”.

Sub îndrumarea instructoarei Crina Iepure, fetele dansau în faţa oglinzii. Mi-a plăcut felul în care se comparau cu imaginea virtuală şi îşi corectau singure mişcările, lăsându-mi libertatea să vorbesc în tihnă cu cea care le priveau cu încântare de … mamă.

Ansamblul s-a constituit în 2006, la iniţiativa Anei Sevan, iar, când îndatoririle de director nu i-au mai lăsat timpul necesar, a apărut Crina Iepure şi a preluat activitatea. În cei patru ani de activitate a ansamblului, peste treizeci de fete şi-au perfecţionat abilităţile de dansatoare, de sincronizare a mişcărilor cu muzica şi cu colegele. “În plus, se dezvoltă spiritul de echipă, se împrietenesc, desfăşoară o activitate pe care nu o percep ca muncă, ci, ca pe o distracţie” – îmi spune instructoarea fetelor.

Ansamblul este prezent, de regulă, împreună cu fanfara, la toate momentele festive din oraş. În curând, ne vor încânta la Zilele Municipiului. La sfârşitul lui septembrie vor merge la un concurs la Bistriţa.

Alte lămuriri le-am primit de la una dintre “veterane”, Iulia:

*

Ce legătură poate fi între cele două filmuleţe de mai sus? Cea care poate fi între o Iulia de altă-dată şi Iulia de astăzi. În 20 iulie 1975, a venit pe lume prima mea nepoţică, fiica surorii mele. Cu 35 de ani în urmă, cumnatul meu mi-a spart urechea, în jurul orei 18, cam la această oră, la care public acum postarea, strigându-mi, prin telefon, vestea naşterii Iuliei. Din nefericire, la numai 16 ani, a plecat dintre noi.

Mi-e dor de tine, Iulia mea dragă! Odihneşte-te în pace!

Vine week-end-ul!

Deşi, personal, nu prea ştiu ce e aia, pentru că zilele îmi sunt aproape identice, mă bucur şi eu. Contactele se răresc şi rămâne ceva mai mult timp de ieşiri cu Ulise. La iarbă verde, la flori de câmp, la ciripit de păsărele, …

Cum a mai remarcat cineva, raniţa mea cuprinde, pe lângă mânacre pentru ambii componenţi ai echipei, apă (pentru mine, Ulise descurcându-se singur!), hamac, fotoliu pliant, şi leptopiseţul. Biroul meu se mută la umbra unei tufe, a unui copac, dispunând de aer condiţionat, parfumat, cu muzică quadrofonică, interpretată de un trio de cinci păsărele pe şase voci (!), precum şi de … pază! Mai nou, şi de fructe proaspete, pentru că s-au copt corcoduşele! Şi murele au dat în pârg.

Ca antiplictis, antistres, folosesc urmărirea jogging-ului melcilor prin iarbă:

… sau navigarea printre bloguri! Ale mele sau ale prietenilor mei. Sau ale necunoscuţilor care scriu pe gustul meu. Dacă vreţi să faceţi la fel, indiferent dacă sunteţi sub vraja ventilatorului de-acasă ori sub cea a vânticelului ce v-a descoperit, chiar şi ascuns sub ramurile unui pom, vă pot oferi o listă de sugestii: Read more…

Aruncăm toate frustrările ce ne înghesuie prin colţurile existenţei cotidiene în cârca bietei crize financiare mondiale. Dar, noi trăim într-o permanentă înlănţuire de crize, cam, dintotdeauna! Criza morală e cea mai dureroasă.

Astăzi, vreau să trec peste lucrurile mai urâte şi să vă descreţesc fruntea cu o altă criză: trecerea de la internaţionalismul socialist la mondializarea capitalistă.

Spania a câştigat Campionatul mondial de fotbal din Africa de Sud. Pentru prima oară în istoria ei. Aşa cum, tot pentru prima oară, competiţia s-a desfăşurat pe continentul african.

Într-una din serile trecute, am stat la taclale cu Javi, un spaniol care îşi petrece concediul hălăduind prin Europa călare pe o bicicletă. Profesor la un colegiu (cam atât am înţeles din engleza lui cu pronunţat accent catalan) vrea să vadă locuri şi oameni din Uniunea Europeană. Am tăifăsuit vreo două ore, mi-a făcut o ţigară şi, doar când l-am întrebat de ce e răguşit, mi-a explicat: Spania a câştigat!

I-am pus la dispoziţie leptopiseţul, ca să-şi verifice e-mail-ul, şi ne-am despărţit cu o prietenească strângere de mâini. A plecat mai departe să cunoască alte locuri şi alţi oameni.

Kuwait – Paris, via Turda

O altă manifestare a internaţionalismului neproletar a fost întâlnirea cu un cârd de cabriolete, care mergea haotic prin oraş, nereuşind să desluşească intelighentele noastre indicatoare de (dez)orientare. După ce au luat-o pe Libertăţii şi s-au întors spre giratoriu, i-am aşteptat să se întoarcă de pe drumul spre Tg. Mureş, vreo douăzeci de minute. Dar … i-am prins şi am putut desluşi, din înscrisurile de pe maşini, că este vorba de un grup de tineri (am văzut două grupuri de câte trei maşini; nu ştiu câte au fost înainte ori după filmarea mea) care hălăduiesc pe drumurile dintre Kuwait şi Paris. Trecând prin Turda noastră europeană, cu centrul în remodelare de vreo două luni. Trecute, două, alte două prezente şi alte două viitoare. Ca-n povestea cu copilul care se naşte după trei din cele nouă luni ale gestaţiei! Oficiale.

Cu toată graba lor, tinerii din emirat au avut bucuria să-mi trimită o fluturare de mână, ca semn de prietenie. Bănuiesc.

Bicicletă, cabriolet, măgar

Nu încercaţi să stabiliţi vreo legătură între aceşti termeni. Este doar o coincidenţă. Javi foloseşte bicicleta. Kuwaitienii, cabrioletul. Iar, poienarul, măgarii.

De multe ori, jignim animalele comparându-le cu oamenii. Nepretenţioşi, răbdători, cei doi măgari trag căruţa cu bidoanele de lapte, goale ori pline, după voia conducătorului … hipo (o fi valabil termenul, prin definiţie, cabalin … la măgari?).

Ş-am urcat pe-o şa – de bicicletă, de cabriolet (aş fi vrut eu!) sau de măgar – şi v-am spus povestea trecerii de la internaţionalismul socialist la mondializarea capitalistă.

De curând (şi nu prea!) v-am vorbit despre Dreptul la fofilare pe lângă lege. De curând (şi nu prea!) v-am vorbit despre Proiecţia consumatorului

Exemplificam cu faptul că la Ada sau la Ovirex nu poţi plăti cu cardul mai puţin de 10 RON - măcar ţi se mulţumeşte pentru înţelegere! Care înţelegere? Pentru că, o sută de metri mai în jos, într-un alt magazin, am plătit fără nici o problemă suma de 9 lei şi mi s-a spus că se încasează chiar şi 3 lei, pentru că nu li s-a comunicat nici o limită minimă! Să mai adaug că la întoarcere, “am ameninţat” caseriţa că o rog să-şi anunţe şefu’ că mă supăr dacă mai văd acel afiş abuziv şi … a fost dispusă să-mi încaseze şi numai 9 lei?! Deci, dădea dovadă de … “înţelegere”! Doar că … eu cumpărasem deja de la magazinul unde sunt tratat cu respect, ca Client!

Mai afirmam că depinde numai de noi dacă vom uza în continuare de dreptul la fofilare sau ne vom cere şi drepturile reale, democratice, pe care le avem. Fără să ştim! Dar, trebuie să nu ne mai jenăm, noi, să impunem să ne fie respectate!

Trebuie să se înţeleagă că dacă eu, Clientul, nu intru în magazin, dacă nu le cumpăr marfa, dacă nu apelez la serviciile oferite de ei, rămân fără obectul muncii!

Dar, în “lupta” cu furnizorii de servicii sau comercianţii, cine ne ţine partea? Cine ne ajută?

Cine ne protejează în calitatea de consumatori?

Am reclamat limitarea abuzivă la plata cu cardul prin impunerea unei sume minime. Am detaliat în postarea Limited/ unlimited. Aşa cum spuneam atunci, am reclamat la APC. Am depus sesizarea cu nr. 90/6 mai a.c. După mai bine de 30 de zile, … am primit un fax de la Preşedintele APC, cu un răspuns de la Corpul de control al Primarului, contrasemnat de “Consilier protecţia consumatorului“. Cică, comercianţii reclamaţi de mine “au fost avertizaţi în vederea respectării drepturilor consumatorului“! Asta, după ce mi se transmisese – neoficial – că “afişul a fost luat, dar, suma limită a rămas“.

Astăzi, am verificat situaţia reală de pe teren. La magazinul Ada, din centru, am fost refuzat la plata cu cardul a unei sume mai mici de 10 lei şi mi s-a explicat că “nu mă interesează ce v-a spus nu-ştiu-cine pentru că patronul are dreptul să facă ce reguli vrea“!

Subsemnatul Cetăţean, recunosc, pe propria răspundere, că sunt supărat pe Primar, pe corpul de control al lui, pe consilierul de protecţia consumatorului şi pe preşedintele APC: M-AU MINŢIT, in corpore! Sub semnătură! Un fel de asociere pentru acoperirea unei fapte ilegale!

Deci, avea dreptate premierul Băsescu: minus 25% la salar pentru seriozitatea în muncă a Primarului, Corpului de control, Consilierului PC şi Preşedintelui APC!

Dacă aş minţi şi eu în postările mele, nu aş mai fi finaţat de … PSD! Prietenii Sincer Devotaţi nu agreează minciunile! Nici eu!

Ieri, am primit un telefon. De la un număr care nu era în agenda telefonului meu. S-a prezentat şi mi-a spus că “trebuie” să merg la Câmpia Turzii, pe strada X,  la numărul Y, să-l caut pe domnul Cutare şi să-i spun cum mă cheamă. Am procedat conform instrucţiunilor primite şi … pentru că am ştiut cum mă cheamă, am primit un pacheţel. Adus de cineva care, tocmai, sosise din Spania.

Colet prin curier

În pacheţel, am găsit un borcan cu două sute de grame de nes, desfăcut! (adică, desigilat! mi-am zis că nu-i pagubă: şi-o fi făcut solul o cafea, obosit! să-i fie de bine!) şi o pungă pe care era lipită o etichetă: “Pentru Ulise“!

Plus un bileţel, pe care, un cunoscut, cel care a trimis, printr-un vecin de-al lui, pacheţelul, îmi scrie: “Zamfire, îmi plac blogurile tale şi când voi veni acasă, cam prin august, te voi ruga să mă înveţi şi pe mine“.

Acasă, am avut parte de alte surprize: punga conţinea hrană pentru câini, iar, borcanul nes şi … o bancnotă de cincizeci de euro (de-aceea fusese desigilat!).

Deci, în august nu voi mai merge să vizitez Thailanda, pentru că am de lucru la Câmpia Turzii!

Metode conspirative

Nu este prima oară când păţesc aşa ceva. Altă-dată, a trebuit să comunic unei braşovence adresa mea poştală şi … am tras două cartuşe de ţigări. Din eroare! Pentru că expeditorul îi ceruse să-mi cumpere din “duty free” două pacheţele de tutun de pipă! Doamna era disperată: o pot ierta pentru greşeală?! Am iertat-o, pentru că nu e prima femeie care îmi greşeşte!

Sau a trebuit să merg la Cluj Napoca, să accept o cafea cu taclale, pentru “doar” o sută de euro! În altruismul şi mărinimia mea … am trecut cu bucurie Feleacu’. Chiar de mai multe ori, de-atunci, pentru că mi-a plăcut cafeaua tăclăluită!

Concluzie: cresc rândurile PSD Zamfir, pentru că, datorită modului în care  îmi gestionez blogurile, aduc bucurii cititorilor. Unora dintre ei, evident. Oameni care ţin să-mi demonstreze, în cele mai diferite forme, că îmi sunt Prieteni Sinceri Devotaţi! Nu este vorba nici de plată, nici de mită sau “foloase necuvenite”, ci, de simple cadouri, nesolicitate. Decât prin calitatea postărilor de pe bloguri!

Semnul de apreciere pe care l-am primit ieri are o valoare imensă prin faptul că a sosit la numai câteva ore după ce un prostfesionist, beneficiind de munca mea ca să-şi poată realiza articolele pentru care primeşte salarii de la două organe, a decis: eu scriu la ziar, tu scrii … nicăieri! Nepoliticos cum sunt, l-am rugat să nu vorbească prostii în public. Nici nu l-am băgat în mă-sa (nici măcar cu scuzele de rigoare!), nici nu i-am spus că e fiu de fost preşedinte de sindicat de pe vremea lui Ceauşeşcu!

Update: ca să-i tai macaroana impertinentului, m-am făcut coleg cu el (deşi, noi am mai lucrat la acelaşi ziar, împreună, dar … nu-i fudul dacă nu-i destul!): am publucat o ştire pe prima pagină a ziarului “lui”!

Să mai spuneţi că nu am succes “financiar” cu blogurile! Deci, mă pot considera şi eu “jurnalist profesionist“, chiar dacă nu mulg de la nici un buget, local, judeţean sau naţional, pentru publicitate, reală sau mascată.

În 15 martie, când fals-ungurii se băteau cu fals-românii la Târgu Mureş, aşa cum fals-minerii au venit ulterior la Bucureşti, eu mergeam spre Turtucaia.

În Vama Giurgiu, am făcut cu degetul de autostopist spre un şofer englez, care, tocmai, urca în cabină, după controlul vamal. A răspuns că “nu ia români pentru că fură!” Ghinionul lui a fost că, la Ruse, autoturismul cu care trecusem Podul falsei Prietenii (cine putea trece peste Dunare ca să-şi vadă prietenii?!) a oprit foarte aproape de camionul englezului. Pentru că avea geamul deschis, l-am întrebat: “Primul englez cu care am vorbit vreodată mi-a spus că este, de meserie, hoţ, dar, eu nu am ajuns la concluzia că poporul englez ar fi format din hoţi!” Mi-a fost jenă de jena lui. Şi-a cerut mii de scuze, dar, m-a întrebat: “Fac Londra – Istanbul de două ori pe lună de vreo cinci ani. Ce s-a întâmplat cu voi? Până în decembrie, eraţi liniştiţi, cuminţi, politicoşi, prietenoşi, … Acum, daţi cu pietre, furaţi, urlaţi, … Ce s-a întâmplat cu voi?”. I-am explicat: “Dacă iei un arc metalic şi-l supui unei presiuni mari, apoi, îl eliberezi brusc, destinderea bruscă fisurează metalul. Aşa suntem şi noi. După tiranie, ni s-a aruncat în braţe libertatea şi … ne-am fisurat! Nu ştim ce să facem cu ea! Tu, crescut în democraţie, înainte de a cere un drept, te întrebi: oare, obligaţiile mi le-am îndeplinit? Noi ne bucurăm de drepturi. Obligaţiile nu ne interesează!”.

Aceeaşi libertate prost înţeleasă, de multe ori intenţionat, a dus la anarhia de astăzi. Indiferent dacă este vorba despre corupţie sau furt, despre ilegalităţi sau imoralitate.

Libertatea, ne-am transformat-o în libertinaj!

Una dintre principalele obligaţii democratice, pe care se bazează libertatea ta, este să nu atingi, în nici un fel, libertatea celuilalt. Când tu zbieri şi celălalt va zbiera. Degeaba mai vrei linişte. Când tu furi şi altul va fura de la tine şi … foarte probabil, nu vei fi încântat. Când tu corupi sau accepţi să fii corupt, nu mai dreptul la a vorbi despre moralitate. Când tu atingi onoarea celuilalt, nu te mira că vei fi împroşcat cu noroi. Când tu, cu pretenţii de domnişoară, nu te jenezi să înjuri birjereşte în gura mare în public, nu mai ai dreptul să te plângi de vulgaritatea altuia. Când tu, cu pretenţii de domnişoară, nu te jenezi să jigneşti un bărbat, aproape că îţi meriţi violul ce urmează! Verbal sau faptic.

Cineva descria democraţia ca un sistem de cutii. Fiecare, stăm într-o cutie, care reprezintă drepturile noastre. Ai dreptul să tai orice deget care intră prin pereţii cutiei. Aşa cum rămâi fără deget dacă în scoţi în afara cutiei cu drepturile tale. La noi este “puţin” altfel. Observaţi cum se circulă pe trotuare: câţiva merg nepăsători şi, dacă nu te fereşti, te freacă, te îmbrâncesc, pentru “ei sunt liberi să meargă pe unde vor“! Iar, ceilalţi fac slalom printre ei. “Ceilalţi” fiind cei care mai au un dram de bun simţ!

În plus, ceea ce are şanse să provoace hohote de râs în privat, nu are aceeaşi valoare şi nu obţine acelaşi rezultat în public. Sunt unele teme, acceptate între prieteni,  care devin tabu-uri în public. De fapt, sunt doar exprimare a pudorii sau respectului faţă de celălalt. Read more…

Subsemnatul Cetăţean, recunosc, pe propria răspundere, că nu am mâncat nici o literă în scrierea titlului aceste postări!

De curând (şi nu prea!) v-am vorbit despre Dreptul la fofilare pe lângă lege.

Exemplificam cu faptul că la Ada sau la Ovirex nu poţi plăti cu cardul mai puţin de 10 RON - măcar ţi se mulţumeşte pentru înţelegere! Care înţelegere? Pentru că, o sută de metri mai în jos, într-un alt magazin, am plătit fără nici o problemă suma de 9 lei şi mi s-a spus că se încasează chiar şi 3 lei, pentru că nu li s-a comunicat nici o limită minimă! Să mai adaug că la întoarcere, “am ameninţat” caseriţa că o rog să-şi anunţe şefu’ că mă supăr dacă mai văd acel afiş abuziv şi … a fost dispusă să-mi încaseze şi numai 9 lei?! Deci, dădea dovadă de … “înţelegere”! Doar că … eu cumpărasem deja de la magazinul unde sunt tratat cu respect, ca Client!

Mai afirmam că depinde numai de noi dacă vom uza în continuare de dreptul la fofilare sau ne vom cere şi drepturile reale, democratice, pe care le avem. Fără să ştim! Dar, trebuie să nu ne mai jenăm, noi, să impunem să ne fie respectate!

Trebuie să se înţeleagă că dacă eu, Clientul, nu intru în magazin, dacă nu le cumpăr marfa, dacă nu apelez la serviciile oferite de ei, rămân fără obectul muncii!

Dar, în “lupta” cu furnizorii de servicii sau comercianţii, cine ne ţine partea? Cine ne ajută?

Cine ne protejează în calitatea de consumatori?

Aproape nimeni! Serviciul de protecţie a consumatorului a fost, ca atâtea altele, organizat, reorganizat, modificat, îmbunătăţit, … până a dispărut aproape complet!

“Agenţie”, “Asociaţie”, “Oficiu”, … Anul trecut se voia transformarea numelui aşa-ziselor “Asociaţii pentru protecţia consumatorului” în “asociaţii ale consumatorilor”. Fusese o tentativă de a se adapta denumirea la realitatea … reală! Pentru că … de protecţie, nu prea mai era şi este vorba.

Pe statele de plată ale bugetarilor, mai există, ca OPC-uri. Primăriile “susţin” APC-urile ca să se mimeze bunele intenţii. Banii de la bugetul naţional ori de la cel local se scurg ca sinecure. Inspectori comerciali, servicii comerciale, birouri comerciale, … Iar, pe teren, se aplică principiul medieval: “Scapă cine poate“! Read more…

Oamenii cumsecade

adevaraţii trădători ai României

Am ajuns rusinea sa o vedem si pe asta: singurii care isi cauta dreptatea in Romania, singurii care ies in strada si rup barierele jandarmilor, singurii care ucid cu albeata tamplelor si cu sacosa in mana nesimtirea guvernantilor, sa fie pensionarii!

Vorbesc acum cu tine, asculta-ma!

Da, cu tine, domnule profesor de matematica de la Liceul Emil Racovita, tu cel care, cu cele cinspe milioane de lei pe care le castigi dupa douazeci de ani de munca, stai si privesti inert cum ministrii educatiei/invatamantului isi bat joc de tine si de copiii pe care ii inveti tainele ecuatiilor, stai si constati sutele de modificari ale legilor! Rabzi ca vita si nu spui nimic cand ministrii sugrumati de orgolii modifica date de bac, sisteme si proceduri! Ce astepti, profesorule, sa ajungem sa dam Bacalaureatul in seara de Craciun?

Tarane, nu da din cap la auzul acestor vorbe! Si tu esti la fel de vinovat! An dupa an, ti-ai arat pamantul cu semintele bunului simt si ale rabdarii! Te-ai uitat cum ti-au promis, te-ai lasat dus de nas de primarii mici si hulpavi ce s-au perindat prin satul tau, ai dat din umeri cand ai aflat ca nu isi respecta cuvantul, ti-ai vazut de-ale tale, scuipandu-ti in barba: “Toti is o apa si-un pamant!”.

Si tu, maistrule de fabrica de mecanica fina din Sinaia, stai acum ca boul la poarta Agentiei Judetene pentru Ocuparea Fortei de Munca! Te-ai uitat cum ti-au vandut fabrica, chil cu chil, la fier vechi, ai tras din tigara cand ti-au spus ca tre’ sa pleci in somaj, ai tras cu coada ochiului cand ti-au facut mall, sa te bucuri si tu de binefacerile KFC!

Nu mai da marunt din buze, doctore! La spitalul la care lucrezi in Alexandria , doar pronia cereasca si DNA-ul va mai poate izbavi de tupeul cu care sefimea va conduce institutia! Te plangi ca esti slab platit, dar nu te-ai baga niciodata in fata sa acuzi! Sa acuzi ca directorul de aprovizionare face legea cand e vorba de achizitiile anuale, sa acuzi ca nu mai suporti ca fata contabilei-sefe sa intre fara concurs pe un post mai bine platit ca al tau! Ti s-a inmuiat si tie halatul, ti s-au descusut cu anii si tie buzunarele! “Pai, cum sa n-accepti, daca mori de foame?”

Pensionarule, ai gura mare acum, dar, ai tacut cand Bunica si Barbosul va indexau pensiile, ca sa dea bine in an electoral! Pensionarule, atata poti sa le faci? Doar sa rupi niste bariere de jandarmi esti in stare? Eu i-as ucide daca as sti ca vor sa imi taie din banii ce-i primesc drept rasplata pentru munca mea de zeci de ani de zile! Eu i-as fi ucis de multa vreme daca m-ar fi pus sa ma umilesc la cinci dimineata pe frigul lui ianuarie in asteptarea medicamentelor! I-as fi strans de gat si le-as fi ars limuzinele, daca ii auzeam ca ma considera “masa de manevra”.

Intelectualule, de tine mi-e cel mai rusine! Stai aplecat si gandesti la tot ce ai ascultat: stii ca e adevarat. Prin haina ta ponosita, nu mai vajaie de-acum sangele sperantei! Ti s-au lasat sanii ambitiei, depresiile ti-au transformat inima si psoriazisul ratarii te chinuie in van!

Romania e moarta acum, fiindca timp de douazeci de ani, oamenii cumsecade ai acestei tari au acceptat. N-au intervenit. N-au zbierat, nu si-au spus cuvantul. Nu s-au strans laolalalta sa le arate celor din jur ca exista, sa ii faca pe cei ce-i conduc sa le pese.

Nu mai acuzati politicieni! Nu mai injurati hotii acestei tari!

Ei sunt doar ciupercile aparute dupa ploaia nepasarii noastre!

Notă: Am primit acest material, pe care îl găsesc a fi dureros de adevărat! Sunt vinovat, suntem vinovaţi, alături de cei enumeraţi mai sus! Am tăcut, înainte de ‘89, am tăcut, după ‘89, …

“Au trecut 6 ani de când, în fiecare luni dimineaţa, Ziarul 21 vă întâmpină la chioşcuri. 6 ani de când ne cunoaşteţi. 6 ani de când vă aducem informaţii. 6 ani de când Turda, Câmpia Turzii şi zonele învecinate ne primesc cu plăcere, pentru că am dat dovadă de seriozitate şi profesionalism. 6 ani pentru care trebuie să le mulţumim tuturor colegilor care ne-au fost alături şi care au făcut o treabă de nota 21. 6 ani pentru care le mulţumim şi colaboratorilor, fără de care ziarul cu greu ar fi existat. 6 ani de mulţumiri adresate dumneavoastră, cititorilor, pentru fidelitate şi interes. 6 ani de bucurii, tristeţi, zâmbete şi lacrimi. 6 ani pentru care trebuie să spunem: La mulţi ani, Ziarul 21!” – a declarat Lia Durlan, cea care conduce publicaţia de la început.

Am colaborat şi eu cu acest colectiv, aproape doi ani. De-aceea, am trimis Liei, pe care o stimez – chiar mai mult decât bănuieşte, un mesaj:

Îmi pare rău că am scăpat din vedere aniversarea voastră. Dar, nu cred că e prea târziu să vă doresc tot binele din lume!
Ziarul 21 înseamnă şi pentru mine o parte din viaţa mea. Mulţumesc pentru tot ce a însemnat acea perioadă. Şi din cele rele am rămas cu învăţăminte, aşa că şi pentru acelea mulţumesc!

Acum, că a împlinit şase ani, publicaţia absolvă grupa mare şi devin o publicaţie de … clasa întâi. Nu-i aşa Doamna Învăţătoare?

Nu greşesc, pentru că,  Lia a fost, întotdeauna, ca o cloşcă pentru puii ei din redacţie, ca o adevărată Învăţătoare. Ca urmare, ne întâlnim şi ne salutăm cu respect, ne ajutăm reciproc prin schimb de informaţii ori de imagini, ca şi cu majoritatea colegilor din mass-media. Sigur că elevii au predispoziţie să-şi înjure profesorii “răi” (de fapt, exigenţi, riguroşi, …), dar, ulterior, când înţeleg că a fost spre binele lor, le sunt recunoscători pentru ce i-au învăţat. Doar derbedeii îşi înjură dascălii şi după ce învaţă să meargă pe picioarele lor!